De curând a intrat pe platforma Cinepub.ro, care oferă gratuit numai producții autohtone, unul dintre cele mai bune filme românești din toate timpurile – „Suta de lei”, de Mircea Săucan. Evenimentul, dar și faptul că acum 20 de ani am publicat o carte cu și despre Săucan mi l-au adus în minte pe acest cineast și om cu totul special.
Aceasta e ultima cronică de film din „Libertatea” semnată de Iulia Blaga, care a anunțat că renunță la colaborarea cu ziarul după ce Ringier a anunțat că dă afară 20% dintre jurnaliști, printre care editorii coordonatori Cătălin Tolontan, Iulia Roșu și Camelia Stan.
Mircea Săucan e, poate, singurul regizor român rămas în memoria cinefililor (are un contingent de fani la fel de pătimași ca membrii unei mici secte) nu doar prin filmele, ci și prin personalitatea lui. M-am întrebat de multe ori dacă, în general, opera trebuie luată la pachet cu omul, dacă nu e mai bine să separi lucrurile. Sunt atâtea cazuri, chiar și în generația mai tânără, de mari regizori lipsiți de caracter ca oameni.
Desigur, nu toată lumea are șansa să-i cunoască pe cineaști în afara ecranului și uneori poate că e mai bine așa, dar înclin tot mai mult să cred că un artist valoros își pierde din strălucire dacă nu e și un om cel puțin integru.
Mircea Săucan era un om integru – de asta a și suferit, iar notorietatea lui e azi notorietatea unui artist extrem de talentat, de încercat de soartă și de dificil ca temperament. Pe undeva, găsesc ceva supradimensionat în această imagine de om dificil. Pe de alta, îmi dau seama că ea amplifică aura unui artist al cărui un destin ar putea face el singur obiectul unui film.
S-a născut în 1928, la Paris, din dragostea dintre un român și o evreică de etnie maghiară, care nici nu știa românește. Trăind momentul 23 august 1944 în Ardeal, a rămas cu imaginea soldatului sovietic eliberator și, mai târziu, s-a dus la Moscova, la celebra V.G.I.K. (Institutul de Cinematografie Gherasimov), să studieze filmul. Începând să facă cinema în România, a devenit curând neagreat, dar nu din motive ideologice, ci pentru că personalitatea lui artistică nu se putea conforma cerințelor puterii comuniste.
După o mână de filme (patru lungmetraje, două poeme lirice, un mediumetraj și mai multe scurtmetraje) realizate în chinuri din pricina cenzurii, i s-a permis să emigreze în Israel, în 1987. Când a ajuns la Nazareth Illit era deja bolnav. A murit în 2003, cu o zi înainte de lansarea cărții „Fantasme și adevăruri. O carte cu Mircea Săucan”, de la Editura Hasefer, pentru care își trimisese din Israel, ca pe niște îngeri, prietenii Leon Volovici și Costel Safirman „să n-o lase pe Iulia singură”.
L-am cunoscut pe Săucan în 1998, la Festivalul Astra de la Sibiu. Eram o mucoasă, dar i-am fost simpatică și, după mai multe scrisori, am căutat un mijloc să ne revedem. Cartea a ieșit dintr-o prietenie care ulterior i-a inclus și pe soția lui Juja, pe băiatul Emil și familia lui, pe frații Jujei și familiile lor, pe prietenii din Israel și din România. Cu toții alcătuiau un fel de curte „devotată ca un soldat pe front”, dar devotamentul lor nu venea din solicitudinea pentru un talent care are nevoie să fie adulat, ci din cel mai cald sentiment uman.
Săucan avea calitatea de a ști să cultive omul din tine și despre asta e vorba și în „Suta de lei”, care urmărește apropierea imposibilă dintre doi frați (interpretați de Dan Nuțu și Ion Dichiseanu), dintre care cel de-al doilea, bine înfipt în societate (e un actor popular), refuză orice are de-a face cu naturalețea și căldura pe care celălalt i le testează cu felul lui rebel de a fi.
„Cine nu iubește nu poate fi jertfă”
Realizat pe scenariul lui Horia Lovinescu, filmul părea o poveste cuminte, amuzantă chiar, despre doi frați aflați în competiție pentru aceeași fată (Ileana Popovici), dar povestea realistă se termina metaforic și aproape apocaliptic. Printre altele, personajul lui Dichiseanu traversa un pod, pe când fratele lui trecea de trei ori prin apă. Săucan mi-a spus în Israel că trecerea prin apă era un botez și că „cine nu iubește nu poate fi jertfă”.
„Oamenii care nu știu să iubească nu știu nici să lupte, nici să creadă. Nu sunt liberi”, spunea el în carte.
Săucan avea o intuiție formidabilă. Era suficient să-i spun doar numele băieților cu care flirtam pe atunci ca să-și dea seama ce fel de oameni sunt. Dincolo de frivolități, intuiția lui vedea posibilități în desfășurare pe scena lumii și a istoriei. Prin „Suta de lei” cred că întrezărea pericolul unei secătuiri care nu avea legătură doar cu România și nu doar cu comunismul.
E secătuirea celor care se dezumanizează alegând câștigul imediat al integrării într-o societate lipsită de repere morale. Dar adevărații învingători nu sunt cei care trec podul pe sus, ci cei care nu renunță la a fi oameni indiferent de costuri.
Săucan a filmat „Suta de lei” (se scrie și „100 de lei”) în 1971, după „Tezele din iulie”, care puneau punct unei scurte perioade de liberalizare, iar premiera a fost în 1973. Regizorul îi spunea „antipremieră” pentru că pe ecrane a fost scoasă o variantă ciopârțită, neagreată nici de regizorul care a ajuns la spital cu o zi înaintea antipremierei, nici de directorul filmului (cum se spunea pe atunci) Constantin Roateș, care a făcut infarct, după ce negativul filmului a fost ars, și a murit. Adevăratul film a fost refăcut după copia pozitivă, păstrată pe ascuns la Buftea, și a fost arătat public după 1990.
Revăzând azi „Suta de lei” și recitind cartea preluată în 2007 de LiterNet, cu o prefață în care Alex. Leo Șerban e atât de viu, mă gândesc că posteritatea nu i-a adus lui Mircea Săucan notorietatea binemeritată. A rămas un cineast și un scriitor nișat, cu puțini, dar devotați fani. Cred că nici până azi, filmele lui nu au fost scoase pe DVD sau Blu-Ray. Era genul de structură care nu-și găsește locul nicăieri, ceea ce devine un câștig doar când ți-l asumi. Săucan și l-a asumat.
Mă mai gândesc și că există oameni (e și cazul lui Leo) care, dincolo de ce lasă material în urmă, îi impregnează pe ceilalți prin personalitatea lor și rămân cumva prezenți și după ce mor. Am întrebat-o odată pe doamna Naum (și ea, și poetul Gellu Naum i-au impregnat pe cei pe care i-au cunoscut) care ar fi cel mai important sfat pe care l-ar da cuiva mult mai tânăr. „Să nu faci lucruri pe care le-ai putea regreta. Apoi, e important și să le lași celorlalți o amintire frumoasă”, mi-a spus.
Lucrând la carte (singura carte despre el pe atunci), știam că ea va fi lucrul care îl va ajuta pe Săucan să-și închidă conturile și să plece liniștit. După ce a murit, nu m-am mai gândit mult la el, simțeam că mi-am îndeplinit misiunea, dar uneori îmi revine sentimentul unei ștafete care n-are nimic de-a face cu zona cinematografică.
Lăsăm în urmă mult mai mult decât cărți, filme sau ce mai producem într-o viață (sau în „ceea ce numim provizoriu viață”, cum spunea Săucan.). Poate că pe talerele care se deschid după final, un cuvânt bun spus unui necunoscut la necaz, într-o stație de autobuz, cântărește la fel de mult ca un film apreciat de toată lumea. Cine poate ști? Se pare că ceva bun din noi rămâne întotdeauna în ceilalți, iar ei, la rândul lor, dau mai departe.
