Parlamentul European a găzduit zilele trecute expoziția „Tezaurul de aur al Băncii Naționale a României trimis la Moscova și niciodată returnat – o pretenție mai veche de un secol”. Maniera în care se abordează o problemă de interes național ridică niște semne de întrebare.
Guvernatorul BNR și ceilalți organizatori invocă actele indubitabile prin care România a predat tezaurul în custodia Rusiei țariste. Ce trebuie știut: BNR a funcționat de la înființarea sa în 1880, ca o societate privată, anonimă cu un capital social mixt, adică era parțial privată și parțial de stat. După cum a punctat însăși Mugur Isărescu în urmă cu câțiva ani, statul își vânduse în anul 1900 si acele puține acțiuni pe care le deținea, Asociației Acționarilor ai BNR. Este o chestiune de interpretare, drept ce poate fi numit „Aurul României”, din moment ce proprietarii acelui aur au fost in totalitate persoane private, cu drepturi exclusive conferite prin lege de a emite moneda. Cel puțin în privința sediului instituției putem spune că acesta a fost în România. Dacă și restul aspectelor se pot înscrie în categoria „român” sau „românesc”, cred că răspunsul este unul dificil, dat fiind faptul că metamorfoza de la „oricine” la „român” s-a realizat prin statul juridic al acționarilor și nu prin alte căi de naturalizare. În 1948, Banca Națională a României a fost supusă procesului de etatizare, ceea ce înseamnă că averea acesteia a fost preluată de stat, o schimbare care își păstrează efectele până în zilele noastre.
BNR ar trebui să precizeze că în cazul fericit în care Rusia va da înapoi aurul, acesta cui va aparține; României, Românilor sau urmașilor foștilor acționari? Dar până la acel moment ipotetic, motivat de intenția de a susține efortul guvernatorului, îi sugerez să solicite sprijinul Băncii Naționale a Franței în această speță. Ca să mă explic:
După Primul Război Mondial, Franța primește în custodie de la Germania în baza Convenției de Armistițiu încheiată între Marea Britanie, SUA, Italia, Franța pe de-o parte și Germania pe de alta, cantitatea de 93.536 kg aur. Acest aur fost menționat chiar în articol 19 al Armistițiului ca fiind aur al Rusiei sau a României. Deci cheia interpretării stă în cuvântul „sau”, care indică o neclaritate în privința originii meatului prețios.
LaConventionDarmistice (defense.gouv.fr)
Din formularea celui mai important acord care a pus sfârșit Primului Război Mondial, reiese indubitabil că Aliații, deci cele patru mari puteri semnatare aveau o suspiciune în legătură cu proveniența acestui aur. O suspiciune pe care astăzi BNR nu o mai împărtășește, din moment ce nu a cerut vreodată Parisului vreo lămurire. Deci opinia lui Isărescu , că aurul numai la Moscova se poate afla, stă mai presus decât ce au semnat Germania învinsă și Aliații? În fond România, sau cine s-ar încadra în această definiție a recuperatorilor tezaurului, dorește aurul sau să reclame niște acte ca surda la mormânt?
De ce pentru recuperarea tezaurului alegem ce mai complicată și imposibilă cale, invocând doar actele referitoare la transferul aurului la Moscova și nu alegem calea cea mai facilă, de a întreba Banca Națională a Franței, dacă acele 93.536 kg aur, care ajunseseră la ei, nu cumva îi incomodează pentru că le-am lua cu drag înapoi. Ori să ne spună ce s-a întâmplat cu aurul. Acest aur ajunsese din Rusia în Germania în baza Acordul financiar germano-rus, semnat în august 1918 în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk din martie a aceluiași an, care prevedea daune de război și compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea și sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în mai multe tranșe: prima de 42.860 kg aur și a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele transporturi prevăzute în tratat din cantitatea totală de 245.500 kg aur pretinsă de Germania, pe care Moscova le-a transferat la Berlin înaintea încheierii războiului.
ANEXA Tratatul ruso-german din 1918
De remarcat este o publicație din 2020, intitulată „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României în perioada 1880-1928”, elaborată sub coordonarea lui Mugur Isărescu, în care citim următoarele: „Astfel, la 26 aprilie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu informa Consiliul general al BNR despre demersurile întreprinse în străinătate de către directorul BNR, George Danielopolu, pentru apărarea intereselor băncii. Printre aspectele avute în vedere s-a aflat restituirea aurului de la Berlin și a celui de la Moscova, în acest sens întocmindu-se un memoriu, care a fost înaintat Consiliului celor patru de la Conferința de pace. În acest memoriu, s-a solicitat declararea Germaniei „răspunzătoare de înapoierea valorilor din Rusia, adăugându-se, cu aprobarea M.S. Regina, că și M. S. are acolo două lăzi conținând valori de 7 milioane lei”. Invocând garantarea tezaurului BNR de la Moscova de către aliații României, memoriul lui Danielopolu a determinat însă reacția delegației engleze, care, „după ce a examinat actele în posesiunea sa referitoare la aceste depozite, nu poate să descopere că ar fi existat vreo obligativitate de garanție din partea sa pentru siguranța sau restituirea vreunei părți din această proprietate”. Informările trimise la București de reprezentanții României au dus la intervenția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu. Astfel, la 23 iunie 1919, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a trimis o scrisoare cu un conținut identic prim-ministrului francez, George Clemenceau, ministrului de Finanțe Klotz și mareșalului Foch. Invocând art. 19 al Convenției de armistițiu cu Germania, prim-ministrul român făcea trimitere la clauzele financiare care stipulau obligativitatea restituirii aurului rus sau românesc luat de germani sau remis acestora.” (pagina 38)
Deci, ca să recapitulăm, poziția Domnului Isărescu stă mai presus decât aceea a faimosului guvernator al BNR Bibicescu, a directorului BNR Danielopolu și a prim-ministrului Ion I. C. Brătianu. Mesajul BNR fiind unul clar, avem actele cum am transferat aurul, așa îl vrem înapoi. Cum am spune că inițiativa europarlamentarului Eugen Tomac și altor europarlamentari dornici de campanie electorală, de a aduce subiectul în sânul UE, solicitând Rusia să ne restituie tezaurul, la convins mai mult decât numele grele de mai sus, care au arătat că problema este una mult mai complexă.
Ce ne facem, dacă bunii noștri prieteni, Aliații, ne-au împiedicat în cârdășie cu Rusia de a recupera aurul acționarilor BNR? Aur care oricum se acumulase aproape peste noapte pe urma unor contracte de livrări de cereale atât către Marea Britanie cât și către Germania. Dacă în 1915, cum ne spune Domnul Isărescu în publicația de mai sus, BNR apela la elevi să-și verse aurul pușculițelor în tezaurul băncii, pentru că nu avea destule rezerve în metale prețioase, situația s-a schimbat aproape peste noapte. Exportul de cereale a generat într-un timp extrem de scurt o creștere rapidă a rezervelor de aur. În cursul anului 1916 rezerva metalică crescuse cu 125%. Trebuie precizat că rezerva totală a BNR a fost de 143 207 kg aur fin, din care 23 362 kg se aflau la Reichsbank la Berlin în contul BNR, care reprezenta o parte din plățile Germaniei pentru cerealele importate, iar 28 482,333 kg la Londra. Partea păstrată în România a fost 91 497 kg aur fin. Aceasta cantate, dar și alte valori au fost transportate între 12 și 14 decembrie 1916 pentru a fi păstrate în custodie la Moscova. A urmat un al doilea transport între 23 și 27 iulie 1917 cu valorile BNR din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur).
Pentru a înțelege mai bine această speță, este utilă interpretarea Convenției de Armistițiu a guvernului german, care este una în defavoarea României. În ciuda prevederii explicite a Armistițiului, care obliga Germania să predea Aliaților aurul Rusiei sau a României, Berlinul invocă rezervele BNR la Reichsbank de 23 362 kg aur, drept rezultatul unor relații comerciale încheiate dinaintea începerii războiului (livrările de cereale menținute mai sus). Doar că acele rezerve ale BNR la banca centrală a Reichului nu au fost obiectul convenției, deoarece acestea nu fuseseră confiscate și nu la acestea se refereau Aliații. Așa au încercat nemții să disipeze îndoielile învingătorilor asupra tezaurului, spunând că din moment ce Bucureștiul are aur la Berlin, acel adus de in Rusia nu poate fi decât rusesc. Altfel cantitatea de aur considerat aur a Rusiei sau României nu ar fi fost de 93.536 kg (echivalentul aurului transportat la Berlin), ci de aproximativ 116.898 kg aur, inclusiv rezervele BNR de la Reichsbank. Dubiile Aliaților au fost însă în legătura cu aurul provenit din Rusia, cui exact i-ar aparține. Cancelaria Germaniei dezinformează cu nerușinare chiar și în momentul în care îi ajunsese funia la păr.
ANEXA Interpretarea germana a Convenției de Armistițiu
Interpretarea germana a Conventiei de Armistitiu
Este lesne de înțeles, că toate aceste acorduri și înțelegeri îngreunează facilitarea unui răspuns limpede în această situație. Dar care ar fi interesul Parisului de a fi complice în acest jaf de proporții al revolutionarilor de la Moscova? Acțiune prin care au fost păgubiți acționarii BNR și alta românca sadea, Reginei Maria (născută „of Edinburgh” și soție a lui Ferdinand, născut la Sigmaringen) lăsata fără zorzoane. Franța nu a putut trece timp de un secol peste anularea comuniștilor a obligațiunilor țariste rusești și firesc să fi avut o miză în a considera aurul a fi rusesc și nu românesc, pentru a mai compensa ceva.
Tratatul de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919 anulează prin articolele 116, 259 și 292 acordul de la Brest-Litovsk, lăsându-i Rusiei mână liberă în a pretinde Germaniei aurul și banii plăti în baza înțelegerii din august 1918. Doar că rușii nu emit pretenții nici fată de Berlin și nici fată de Paris care presupun, că se jena ce să facă cu aproape 95 de tone de aur.
ANEXA „Art 116 Versailles”
Ne-ar putea interesa în acest context bucătăria ruso-germană? Poate da, sau poate nu, dacă ascultăm de domnul Isărescu. În fond, înțelegerea dintre două popoare cu rădăcini siberiene, din care unul a ajuns în inima Europei, iar celălalt a rămas stăpân peste tundra, nu ne privește. Ce ne-ar putea interesa este că Rusia țaristă a fost în război împotriva Imperiul German. Pe fondul războiului, țarul confiscase averea germană din Rusia. Aceasta având însă cea mai mare pondere din investițiile străine din Imperiul Rus. A fost de așteptat ca Lenin, un revoluționar finanțat de serviciile germane, nu numai să încheie frontul din Est in favoarea Berlinului, dar și să facă concesii fată de sponsorul său. Așadar Lenin a acceptat la Brest-Litovsk să plătească suma colosală pretinsă de Germania.
Cu toate că Germania a fost învinsă și obligată să dea înapoi Rusiei ceea ce Lenin cedase, Rusia nu se dezice de Berlin și nu emite nici o cerință. Prin semnarea Tratatului de la Rapallo pe 16 aprilie 1922, Germania recunoaște Rusia sovietică. Iar marea surpriză? Tot Germania renunță conform articolului 2 a tratatului la orice pretenție de despăgubire împotriva Rusiei cu condiția ca nici Rusia să nu despăgubească țări terțe pentru confiscările și naționalizările efectuate. Noul guvern socialist confiscase întreaga avere străină de pe teritoriul tarii. Deci, Moscova continuă în anul 1922 o relație cu Berlinul la nivelul acordului de la Brest-Litovsk din 1918, în spiritul respectării intereselor Germaniei mai presus decât ale oricărui alt stat. Cu alte cuvinte, Germania spune prin acest tratat de la Rapallo, că ok, ne-ați dat ceva ce noi nu am putut păstra din varii motive. Deoarece ne-ați omorât capra, care a fost cea mai mare din ograda voastră, trebuie să moară toate caprele străine de la voi, indiferent de origine.
The Avalon Project : German-Russian Agreement; April 16, 1922 (Treaty of Rapallo) (yale.edu)
La începutul Primului Război Mondial, Rusia țaristă avea cele mai mari rezerve de aur în lume. Din cele 1338 de tone s-a ales în războiul civil praful si pulberea. Nici până în zilele noastre, nu se știe ce s-a întâmplat cu tezaurul Imperiului Rus. Dacă o fi fost si aceea la fel de „ruseasca” ca „aurul României”, nu mă mira. Este de regretat faptul ca la această expoziție guvernatorul și ceilalți organizatori au uitat de datoria Germaniei. Indiferent de conținutul selectiv si discreționar al evenimentului, istoria românilor (ne-acționari ai BNR) îi va judeca prin prisma dimensiunii mondiale ale acestui subiect și nu prin oportunismul timpurilor noastre. Înțeleg că în cazul tezaurului, mâinile lui Isărescu nu sunt așa de legate precum sunt în cazul datoriei Germaniei. Le fel ca si Lenin, care nu a mai recunoscut angajamentele Rusei țariste fata de terți, s-a dezis si neprihănita Germania de obligațiile Reichului. Doar ca de Germania nu ne legam.
Aici puteți citi primul meu articol despre tezaur din februarie 2014:
Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi (cotidianul.ro)
The post Guvernatorul BNR plânge la mormânt străin appeared first on Cotidianul RO.
