Cel mai mult ne plac știrile despre neîmplinirile colective. Ceva care să ne ridice pe cioranienele „culmi ale disperării”, contemplate din spatele unei halbe cu bere. Din acest registru face parte și mult discutata veste că România nu mai are nicio universitate în top 1.000.
S-a tabloidizat presa, așa că iată-ne și pe noi, cititorii, intrați în logica senzaționalului negativ! Ziariștii forțează atenția noastră exagerând sumbru diverse fleacuri, dar și conștiința noastră s-a alterat, pentru că picăm cel mai adesea în capcana știrii „catastrofale”. Nimic nou în acest mecanism de purificare prin confruntarea cu răul tratat ca subiect teatral. Aristotel reflectase deja, în tratatul său de poetică, asupra respectivului fenomen psihologic. Prin supralicitare cotidiană, iureșul de anunțuri „nasoale” s-a banalizat inevitabil. Asemenea consumatorilor de droguri, avem nevoie de vești mereu mai sinistre pentru a ieși din letargia noastră curentă.
Cel mai mult ne plac știrile despre neîmplinirile colective. Ceva care să ne ridice pe cioranienele „culmi ale disperării”, contemplate din spatele unei halbe cu bere. Adică orice poate confirma „nenorocul” românesc într-o lume strâmbă, care fie nu ne recunoaște valoarea reală, fie ne împiedică în fel și chip să ne-o demonstrăm.
Din acest registru masochist face parte și mult discutata veste că nicio universitate autohtonă nu se (mai) regăsește în celebrul top Shanghai, unde, până mai ieri, figurau Clujul (cu UBB) și Universitatea București.
Am citit – mai ales în rețelele sociale – două tipuri de reacții. Prima ține de un anume defetism mioritic: nu-i nimic de făcut, ne ducem la vale, fără să putem corecta forța gravitației. Suntem praf. Toate s-au degradat, ne-au copleșit impostorii, agramații, analfabeții funcțional. Gașca rectorilor inamovibili a pus laba ei impură peste viitorul candid, de clasă mondială, al tinerilor noștri dornici de carte. Singura soluție e să faci studii „afară”, unde selecția e severă și diplomele, obținute laborios, îți deschid cele mai roze perspective profesionale.
A doua reacție vădește tot mai răspândita mentalitate „conspiraționistă”, asortată cu ștaiful provincial al vulpii care declară că strugurii sunt acri: topurile astea internaționale sunt dubioase. Învățământul nostru e organizat altfel, așa că nu corespundem criteriilor de evaluare din alte state. La urma urmelor, nu e important să fii printre primii 1.000 pe plan mondial: să lăsăm vanitățile astea demne de tocilarii bogați din SUA, Marea Britanie și alte câteva țări evoluate pe spinarea săracilor exploatați în trecut.
Un numitor comun
Ce au în comun cele două reacții? Ambele proclamă ritos că nu-i nimic de făcut. Dacă prima aruncă blesteme peste nevrednicia locală, presupus incurabilă, cealaltă dă toată vina pe un sulfuros climat global antiromânesc. Vedem aici atât ceea ce mucalitul Petre Țuțea numea „aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”, cât și blocarea oricărei soluții efective. Deși societatea s-a occidentalizat, cu toate că PIB-ul actual e de cinci ori mai mare decât cel din 1989 și mai presus de libertatea câștigată (care include germenii oricărui progres real), noi preferăm lamentația paralizantă și văicăreala iresponsabilă.
Putem invoca și câteva scuze, dacă luăm în calcul situația paradoxală în care ne aflăm. Căci producem tone de doctori la apelul bocancilor, dar și cel mai mic număr de studenți. În UE, cam 40% din populația activă are studii superioare. Noi, cu tot cu pletora de „particulare” improvizate ca afaceri academice, abia am depășit jumătatea acestui procent. Mereu codași, deși super-dinamici, n-am ajuns, după cât se vede, la fermecatul moment marxist al prefacerii acumulărilor cantitative într-un spectaculos „salt calitativ”! În același timp, nu putem ameliora nivelul universităților noastre atâta vreme cât campionii nu se repatriază, tocmai pentru că pot face față concurenței internaționale. Cei mai buni absolvenți de liceu intră direct la mari universități occidentale și, cu mici excepții, nu mai calcă pe plaiurile natale decât în vacanțe.
Două chestii sabotează obiectiv ambiția performanței autentice: subfinanțarea cronică a sistemului și faptul că universitatea e despărțită de cercetare. Particularele sunt surogate pentru proletariatul academic, iar universitățile de stat n-au destui bani – cu excepția granturilor europene -, deci nu fac cercetare (ci doar predare) și sunt tot mai înglodate în sarcini administrative care distrag profesorii de la datoria creativă a unei continue perfecționări.
Să mai recunoaștem ceva: democrația a demontat mitul culturii înalte, iar incompleta noastră despărțire de comunism a întreținut ura publică față de performanța intelectuală. Un faianțar experimentat câștigă mai bine ca un profesor universitar abilitat să conducă doctorate.
Mass-media sunt pline de vedete cu școala vieții. Partidele s-au golit de experți și s-au umplut cu șmecherași versați în extragerea prin mită a votului de rețea electorală locală.
De aproape zece ani, un președinte provenit dintre profesorii de liceu nu și-a găsit timp să întâlnească direct lumea culturii și a patronat un proiect educațional himeric, care ar urma să fie implementat în următorul deceniu, când domnia sa se va putea dedica 100% călătoriilor și golfului, fără fastidioasa obligație a unor rare apariții oficiale. Dacă asta avem, cu asta defilăm, însă eu unul prefer să rămân relativ optimist. Vom reveni în topul Shanghai!
Foto: 123rf
