Mii de kilometri de canale de irigații săpate în perioada islamică a Spaniei au fost abandonate în secolul XX. Un proiect al Universității din Granada își propune să le repună în funcțiune pentru a ajuta comunitățile rurale confruntate cu seceta și pentru a sprijini agricultura durabilă scriu New York Times și El Pais.
Undeva în munții din sudul Spaniei, aproximativ 40 de persoane înarmate cu furci și lopeți s-au apucat să curețe un canal de irigație construit cu secole în urmă și ignorat pentru multă vreme.
„Este o chestiune vitală”, a explicat pentru New York Times Antonio Jesús Rodríguez García, un fermier din satul vecin Pitres, cu o populație de 400 de locuitori. „Fără această apă, fermierii nu pot cultiva nimic, satul nu poate supraviețui” a spus el.
Căldura extremă care a lovit mare parte din sudul Europei în această săptămână nu a ocolit Spania, unde temperaturile au atins marți 42 de grade Celsius, plasând jumătate din teritoriu sub alertă meteo portocalie și roșie.
Țara a fost lovită de primul val de căldură în aprilie când temperaturile s-au apropiat de 40 de grade Celsius. Iar seceta se prelungește de multă vreme.
În primăvară autoritățile anunțau că Spania înregistra 36 de luni consecutive cu precipitații sub medie. Rezervoarele erau la 50% din capacitate – ușor mai mare decât anul trecut, dar tot sub media ultimului deceniu.
În vreme ce unele regiuni au început să restricționeze consumul de apă, Madridul a cerut ajutorul UE, subliniind că seceta „este mult mai accentuată în Spania” decât în alte țări.
Studiile au avertizat deja că, sub efectul valurilor de căldură și al secetei prelungite, trei sferturi din țară se află sub risc de deșertificare.
Confruntați cu această realitate, fermierii, voluntarii și cercetătorii spanioli au căutat soluții în trecutul țării, apelând la o rețea extinsă de canale de irigații construite de mauri, populația musulmană care a cucerit Peninsula Iberică în Evul Mediu.
Mii de kilometri de canale
Canalele – numite „acequias”, de la cuvântul arab „as-saqiya”, care înseamnă „conductă de apă” – au făcut viața posibilă într-una dintre cele mai aride regiuni din Europa, alimentând fântânile maiestuosului palat Alhambra și transformând regiunea, Andaluzia, într-o putere agricolă.
Multe acequias au fost lăsate în paragină în perioada anilor 1960, când Spania a trecut la un model agricol intensiv, care favoriza rezervoarele, iar mulți spanioli au părăsit zonele rurale pentru orașe.
Locuitorii din Pietres în timp ce curăță canalele – numite „acequias” Foto: Memolab
Pe măsură ce rețeaua de canale nu a mai fost utilizată, au dispărut și cunoștințele și tradițiile străvechi care permiteau aducerea apei în cele mai îndepărtate colțuri ale Andaluziei.
Acum, acest sistem complex, considerat un instrument eficient și cu costuri reduse pentru atenuarea efectelor secetei, este reînviat scrie New York Times.
„Acequias au fost capabile să reziste la cel puțin o mie de ani de schimbări climatice, sociale și politice”, a declarat pentru cotidianul american José María Martín Civantos, arheolog și istoric care coordonează un proiect major de restaurare.
„Deci de ce să ne lipsim de ele acum?” a întrebat el.
Civantos a explicat că maurii au construit cel puțin aproape 25.000 de kilometri de acequias în provinciile andaluze Granada și Almeria, în ceea ce era atunci Al-Andalus. El a spus că, înainte de acequias, localnicilor le era greu să se cultive alimente în climatul instabil al Mediteranei, cu secete periodice.
Deși Peninsula Iberică dispunea deja de sisteme de irigații foarte sofisticate, cum ar fi apeductele romane, arabii au plasat irigațiile în centrul producției.
Canalele de irigații, sistemele de drenaj și barajele nu numai că au făcut posibilă adaptarea unor noi culturi tropicale la climatul mediteraneean, cum ar fi citricele, trestia de zahăr, bumbacul, orezul, anghinarea și spanacul, dar au facilitat și diversificarea și creșterea productivității, generând un surplus esențial pentru dezvoltarea industriei și a comerțului în orașe precum Almeria și Granada.
Cum funcționează canalele
„Geniul sistemului”, a spus cercetătorul, este că încetinește fluxul de apă dinspre munți spre câmpie pentru a o reține și distribui mai bine.
Fără canale, zăpada topită de pe vârfurile munților ar curge direct în râuri și lacuri, care seacă în timpul verii. În schimb, apa topită este deviată către mai multe acequias care șerpuiesc printre dealuri.
Apa se infiltrează în sol printr-un „efect de burete”, apoi circulă încet prin acvifere și apare luni de zile mai târziu, în aval, în izvoare care irigă culturile în timpul sezonului secetos.
Urme ale acestui sistem se găsesc peste tot în sudul Munților Alpujarra, pe versanții sudici ai munților Sierra Nevada. Apa țâșnește din munți la fiecare colț. Ea înmoaie solul din câmpiile înalte sau țâșnește din fântânile satelor din regiune.
Un exemplu este canalul de irigații Aynadamar.
„Există documente care arată că timp de o mie de ani a alimentat cu apă districtul Albaicín din Granada, începând cu secolul al XI-lea. A alimentat meșteșugarii care au mers la Alhambra pentru a construi palatele nasride în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, dar și trupele monarhilor catolici care au cucerit regatul nasrid în 1492” a povestit Civantos pentru El Pais anul trecut.
Canalul a rămas în paragină în anii 1980, după mai bine de 1.000 de ani, când construcția drumului de la Granada la Murcia a tăiat părți din el. Dar în primul trimestru al anului 2022 el a devenit din nou operațional, datorită proiectului lansat de Universitatea din Granada și dezvoltat de laboratorul MEMOLab.
„Nimic nu ar fi existat fără acequias”
Apa a fost atât de esențială aici, încât localnicii vorbesc despre ea ca și cum ar fi o cultură în sine. Apa nu este absorbită de subsol, ci este „semănată”. Nu este colectată pentru irigații, ci „recoltată”.
„Maurii nu ne-au lăsat doar acequias, ci și peisajul pe care l-au creat odată cu ele”, a declarat Elena Correa Jiménez, cercetătoare în cadrul proiectului de restaurare, care este condus de Universitatea din Granada.
„Nimic din toate acestea nu ar exista fără acequias”, a spus ea. „Nu ar exista apă de băut, nu ar exista fântâni, nu ar exista culturi. Ar fi aproape un deșert” a explicat cercetătoarea.
Când Spania a înlocuit multe acequias cu sisteme mai moderne de gestionare a apei, numai în Sierra Nevada au fost abandonate până la o cincime din canale, potrivit datelor guvernamentale.
Revoluția agricolă a contribuit la transformarea Andaluziei în grădina Europei, cu cantități uriașe de rodii, lămâi și orz trimise pe tot continentul. Dar a dus, de asemenea, la o nevoie insațiabilă de apă, care a epuizat acviferele din regiune, exacerbând secetele.
Pentru a înrăutăți situația, schimbările climatice au expus Spania la valuri de căldură din ce în ce mai frecvente. Potrivit agenției meteorologice a țării, primăvara aceasta a fost cea mai călduroasă înregistrată vreodată în Spania.
„Anii răi de atunci sunt anii buni de acum”
Cañar, un mic sat cuibărit în Alpujarra, a fost grav afectat de combinația dintre agricultura intensivă și temperaturile ridicate.
Câteva dintre parcelele agricole ale satului sunt acum pustii. Într-o cafenea, pe un panou scrie: „Caut o fermă irigată”. Iar majoritatea pârâurilor de munte din zonă ocolesc acum Cañar, alimentând un râu într-o vale mai jos, care alimentează la rândul lui serele în care se cultivă avocado. Nimeni din sat nu lucrează acolo.
Ramón Fernández Fernández Fernández, un fermier de 69 de ani, își amintește de perioada când casele din sat se prăbușeau sub greutatea zăpezii din timpul iernii. Întrebat când a nins ultima dată în zonă, el a râs.
„Anii răi de atunci sunt anii buni de acum”, a declarat el pentru New York Times cu referire la secetă.
În 2014, satul a devenit terenul de testare pentru proiectul de restaurare a canalelor maure. Timp de o lună, profesorul Civantos și 180 de voluntari au excavat pământul sub un soare arzător pentru a recupera canalul.
Francisco Vílchez Álvarez, membru al unui grup de localnici care gestionează rețelele de irigații din Cañar, a declarat că refacerea canalelor le-a permis unor producători să cultive din nou cireși și kiwi.
Până în prezent, Civantos și echipa sa au recuperat peste 100 de kilometri de canale de irigații, mobilizând grupuri amestecate de cercetători, fermieri, activiști de mediu și localnici prin Alpujarra.
Inițiativa s-a extins în regiunile spaniole din est și nord. Dar Civantos și mai mulți fermieri au spus că încă nu au primit sprijin financiar, deoarece politicienii și companiile consideră adesea că acequias sunt ineficiente în comparație cu rețelele hidraulice moderne.
„Este greu să schimbi mentalitățile”, a spus el. „Dar dacă înțelegeți eficiența în termeni de multifuncționalitate, atunci sistemele tradiționale de irigații sunt mult mai eficiente. Ele rețin mai bine apa, reîncarcă acviferele, îmbunătățesc fertilitatea solurilor”, a explicat cercetătorul.
Cea mai mare provocare pentru salvarea canalelor ar putea fi păstrarea cunoștințelor străvechi care stau la baza existenței lor.
În sate precum Cañar, unde locuitorii încă mai folosesc un jurnal din secolul al XIX-lea pentru a aloca apa fermierilor, exodul din rural amenință păstrarea tehnicilor care au fost transmise pe cale orală.
Un locuitor, care cunoștea fiecare ramură de-a lungul a 40 de kilometri de canale din zonă, a murit recent, luând cu el în mormânt „cunoștințe prețioase, cunoștințe ancestrale”, a declarat Vílchez.
