Să o acuzi pe Simona Halep că a încălcat cu intenție (și subliniez „cu intenție”) regulile competițiilor de tenis înseamnă să ștergi cu buretele și să negi unul dintre momentele memorabile ale istoriei tenisului contemporan, în care a dovedit, dincolo de orice dubiu, că fair-play-ul (adică respectarea regulilor) a fost mai important decât orice câștig și beneficiu personal. Campioni uriași, precum Lendl sau Federer, n-au fost capabili de un astfel de gest, dimpotrivă.
Motivarea de către ITIA a intenției (de dopaj) pe baza, atenție, a unei „probabilități” arată că nu trebuie să ne așteptăm la minuni din partea unor instituții de arbitraj, derogatorii de la dreptul comun. Pe modelul curților de arbitraj extra-statale, destinate marilor companii transnaționale, astfel de organisme au fost înființate să apere super-afacerile globale de miliarde de dolari/euro construite în jurul unor sporturi, nu jucătorii ori fair-play-ul (cum se pretinde în teoria frumos ambalată de agențiile de PR).
Chiar nu e cazul să facem reverențe în fața tribunalelor internaționale de arbitraj: scopul lor nu e de a aplica legile și regulamentele dezbătute și adoptate în proceduri publice, democratice, ci tocmai să evite aplicarea lor!
Intenția, stabilită pe baza unei probabilități
Pe partea cu roxadustatul și pașaportul biologic nu mă pronunț. Au trecut ceva ani de când nu mai fac jurnalism de sport, nu mai urmăresc toate detaliile și sunt destui jurnaliști care și-au făcut treaba, au întrebat experți și au explicat și comentat ce e și ce nu e credibil în acuzațiile care i-au fost aduse Simonei Halep pe zona asta.
Pe latura obiectivă, Simona a greșit, a fost contaminată, în condițiile în care regulamentul cere super-vigilență pentru a evita contaminarea. Greșeala asta e reală și a recunoscut-o și Simona. Suplimentar, a adus experți și martori care să demonstreze/susțină modul accidental al contaminării. ITIA nu a contestat/negat contaminarea accidentală, dar în locul unei pedepse către minim, a aplicat-o pe cea maximă (echivalentul finalului de carieră pentru Simona), cu o motivare, în comunicatul oficial, din care sare în ochi aprecierea privitoare la latura subiectivă a faptei, cea în care se spune că „a încălcat intenționat regulile antidoping”. În același comunicat, ITIA pretinde că de vină pentru prezența roxadustatului în sângele Simonei e „probabil dopajul”.
În justiția de drept comun, asta, a noastră, a cvasimajorității muritorilor de rând, un judecător și-ar risca definitiv cariera dacă ar da vreun verdict în care ar stabili pe baza unei „probabilități” că o persoană ar fi acționat „cu intenție”!
Să fie clar, Agenția Internațională de Integritate a Tenisului (ITIA) nu e justiție, nu e un tribunal în sens judiciar (dimpotrivă, e unul derogatoriu), dar chiar și așa, când dai un verdict într-atât de dur bazat pe un element subiectiv – cum e cel legat de caracterul intenționat al faptei – e nevoie de mai mult decât o probabilitate.
Știu, intenția e cel mai greu lucru de dovedit în orice circumstanță, cu sau fără legătură cu vreo lege sau regulament. Dar de o sută de ori mai greu de dovedit e lipsa intenției. De aceea, pentru un minim echilibru într-o decizie definitorie pentru viața unui om, când invoci existența unei -intenții” care să justifice o măsură de o duritate excepțională, trebuie să o dovedești într-un mod mult mai plauzibil decât printr-o „probabilitate”.
Meciul de neuitat al Simonei Halep, uitat de toți
În esență, ca să te pronunți asupra caracterului subiectiv al faptei (intenția), pe lângă probabilitate mai ai nevoie și de o motivație (sau de „mobilul crimei”, cum s-ar exprima un procuror). Un meci memorabil al carierei Simonei (pe care văd că nu și-l reamintește cineva acum) contrazice total însă ideea intenției încălcării regulilor sportive. Mă refer la înfrângerea cu 1-2 (6-7, 6-3, 3-6), în fața Anei Ivanovici, în ultimul meci din faza grupelor Turneului Campioanelor din 2014. Nu faptul că a fost învinsă a surprins atunci, ci că a câștigat un set total împotriva intereselor ei! Pragmatic și fără echivoc, o înfrângere cu 0-2, ar fi avantajat-o enorm în acel moment.
În aceeași grupă, Simona Halep obținuse o victorie categorică în fața Serenei Williams (6-2, 6-0), lidera mondială incontestabilă de atunci și cea pe care Simona trebuia să o detroneze, dacă dorea să devină numărul 1 mondial (în acea vară jucătoarea română ajunsese pentru prima dată pe poziția a 2-a a clasamentului WTA, iar la debutul Turneului Campioanelor era a 3-a). O înfrângere în două seturi în fața jucătoarei din Serbia, ar fi trimis-o pe Serena acasă. Simona ar fi evitat un nou joc cu Serena, în finală, fiind greu de crezut că ar fi putut să o învingă de două ori într-o săptămână (nu era așa greu de anticipat, evident, a pierdut cu 3-6, 0-6 în finală). Mai mult, Serena ar fi rămas și fără șansa câștigării meciurilor din semifinale (care i-au adus 360 de puncte) și finală (450).
Simona Halep și Serena Williams, la finalul meciului din 22 octombrie 2014. / Profimedia
Setul câștigat de Simona în fața Anei Ivanovici i-a adus, până la urmă, 810 puncte în plus Serenei. În mod rezonabil se poate susține că o adversară mai facilă în finală, i-ar fi permis Simonei să ia ea bonusul de 450 de puncte al câștigătoarei. Așadar, miza a fost uriașă! Jucând corect, Simona a pierdut șansa de a reduce cu nu mai puțin de 1.260 de puncte diferența față de ocupanta poziției nr. 1 în clasamentul WTA, diminuându-și serios șansele în lupta pentru poziția de lider mondial, dar și cele ale câștigării Turneului Campioanelor (care ar fi fost cel mai important trofeu pentru Simona la acea dată, când nu avea vreun titlu de Mare Șlem, Turneul Campioanelor fiind imediat după acestea ca importanță, din punctul de vedere al numărului de puncte acordate și premiilor). Urcarea pe prima poziție a ierarhiei WTA s-a amânat, astfel, cu încă 3 ani, iar câștigarea primului trofeu major, cu aproape 4 ani.
Istoria tenisului (și a sportului, în general) păstrează numeroase momente în care campioni de legendă, aflați în situația Simonei, au pierdut „convenabil”. În 1981, tot la un Turneu al Campionilor (Masters), Ivan Lendl s-a lăsat umilit de Jimmy Connors, pentru a-l trimite pe acesta să-l înfrunte, în semifinale, pe Bjorn Borg. Pentru non-combat, Connors l-a numit „găină” pe Lendl, dar cu asta a rămas, că a pierdut în fața lui Borg, în semifinale, în vreme ce Lendl, cu un adversar mai facil, a ajuns în finală.
Tot la un Turneu al Campionilor, în 2009, Roger Federer – da, uriașul Roger Federer – a pierdut ultimul meci din grupe cu argentinianul Del Potro cu 4-6, 7-6, 6-7, adică exact scorul „corect” ca Federer să câștige grupa, iar Del Potro să-l trimită acasă pe Andy Murray pentru… un game în plus câștigat. Și, astfel, „coincidență”, Federer a scăpat de o nouă confruntare cu cel care îl eliminase, printr-o victorie în ultimul meci din faza grupelor, de la precedenta ediție a Turneului Campionilor.
Fair-play istoric când a costat-o, de ce ar fi încălcat regulile când nu mai exista o miză majoră?
Cu asemenea cazuri ilustre (pentru a ne referi doar la tenis), dincolo de niște cârcoteli, n-ar fi pus-o prea mulți la zid pe Simona dacă ar fi pierdut, convenabil și strategic, cu Ana Ivanovici, cu 0-2 la seturi. Îi erau suficiente cinci game-uri (le-a luat din primul set), pentru a-și asigura prima poziție și pentru a-i bloca drumul Serenei. Unde mai pui că un set în plus a fost și un consum de energie suplimentar, în perspectiva semifinalei și a finalei.
Puțini își amintesc acum de faptul că, împotriva propriilor interesele pragmatice, Simona a câștigat acel set care a calificat-o pe Serena. Probabil că și mai puțini și l-ar fi amintit dacă ar fi pierdut cu 0-2 în fața sârboaicei (meciul dintre Connors și Lendl a intrat, de fapt, în istorie, ca urmare a apelativului „găină” care s-a lipit definitiv de tenismenul ceh, iar cel dintre Federer și Del Potro pentru incredibila potrivire și eliminare „la un game” a lui Murray, „sperietoarea” elvețianului).
Să revenim, ținând cont de acest episod, la intenția invocată de ITIA. În 2014, Simona Halep nu câștigase încă niciun trofeu din cele mai importante cinci (cele 4 de de Mare Șlem și Turneul Campioanelor) și avea obiectiv să devină lider mondial. Avea toate motivele și mobilele pentru „a lăsa-o mai moale”, și, totuși, și-a apărat șansele cu un fair-play istoric.
Opt ani mai târziu, Simona era deja dublă câștigătoare de Mare Șlem și fusese lider mondial. Eventualele câștiguri financiare suplimentare n-ar fi schimbat semnificativ situația ei. Care ar fi motivul/motivația/beneficiul major („mobilul crimei”) pentru care, brusc, Simona s-ar fi decis să încalce cu intenție (și sublinez, din nou, „cu intenție”) regulile competiționale (printre care se numără și cele antidoping) în 2022? ITIA nu oferă vreun răspuns, ci doar stabilește intenția pe baza unei „probabilități”.
Mie mi-e greu spre imposibil să înțeleg ce s-ar fi putut schimba într-un mod atât de radical, încât o persoană care și-a riscat și și-a amânat mai mulți ani îndeplinirea obiectivelor de carieră, optând pentru hard way, să treacă la calea mai ușoară, după ce le-a îndeplinit, după ce s-a văzut, vorba românului, cu sacii în căruță. Să o spunem și pe asta: dacă i-a fost rușine să câștige pierzând strategic, cum să trișeze cu intenție, riscând să-și facă praf imaginea și cariera, pentru niște victorii suplimentare ce nu i-ar mai fi schimbat semnificativ povestea?
Afacerea, mai importantă decât jucătorii. De-asta și-au făcut „justiție privată”
De aceea, atâta vreme cât duritatea sancțiunii ITIA (care echivalează, practic, cu finalul carierei pentru Simona) se fundamentează doar pe o intenție probabilistică, se ridică întrebări îndreptățite. Nu de ordin conspirativ, ci, pur uman (să se acopere/justifice experții pentru amânarea de neexplicat a luării unui verdict), dar și din perspectiva apărării intereselor afacerii WTA (care ar fi ieșit șifonată serios, dacă sancțiunea ar fi fost mai mică decât durata de așteptare).
Observ că există o percepție majoritară (chiar cvasimajoritară) care confundă verdictul ITIA cu hotărârile justiției și autoritatea de lucru judecat de care beneficiază cele din urmă. De unde și unele rețineri serioase (în esență, de bun simț, dacă ne raportăm la confuzie) de a interoga și contesta verdictul în cazul Halep. NU E CAZUL! ITIA e o agenție, o curte, un tribunal privat, fără legătură cu dreptul comun.
Recapitulez:
într-o instanță de drept comun n-ar avea cum să stea în picioare stabilirea/motivarea laturii subiective a unei fapte, mai exact a intenției, pe baza unei probabilități;
contaminarea poate fi (și este) un fapt, dar pentru a invoca o intenție care să legitimeze o sancțiune cu efect maxim cădea în sarcina ITIA responsabilitatea dovedirii ei, iar „probabilitatea” nu e o probă;
vinovăția (intenția, directă sau indirectă) ar trebui stabilită dincolo de orice dubiu rezonabil, iar ce spune comunicatul Agenției e la ani lumină de „dincolo de orice dubiu rezonabil”. Într-o instanță de drept comun, un avocat mediocru ar fi făcut praf motivarea ITIA. Dar, cum spuneam, ITIA nu e o astfel de instanță, ci una din instituțiile create de și pentru megaafaceri globale, tocmai pentru a evita instanțele, jurisdicțiile, legile, normele și regulile de drept comun!
Paralela cu arbitrajul internațional din cazul Roșia Montană
Nu am cum să nu mă gândesc și la Afacerea Roșia Montană. Campania Salvați Roșia Montană a atacat în instanță și a obținut zeci de decizii definitive în justiția publică (asta, a „muritorilor de rând”). Dacă nu mi-a scăpat vreo hotărâre, s-au adunat 42 de decizii definitive ale justiției (da, citiți corect, 42), prin care au fost anulate avize, certificate, autorizații și alte acte emise de autoritățile locale și naționale, în mod abuziv, în favoarea companiei miniere.
Și în ciuda unei asemenea evidențe fără echivoc (compania având propria culpă/ complicitate, că nu avea cum obține atâtea acte, dovedit definitiv ca fiind ilegale, fără corupție!), statul român e prins într-un litigiu, la Washington, într-o altă instanță derogatorie de la dreptul comun, prin care i se solicită (până la urmă se solicită cetățenilor români) despăgubiri de miliarde de dolari!
Dacă citiți întâmpinările depuse la Washington de avocații companiei pentru a-și susține pretențiile, vă cruciți! Practic, zic avocații companiei, sumele alea pe care le cer, de peste 4 miliarde de dolari, reprezintă valoarea maximă pe care compania a avut-o la Bursa din Toronto. Iar valoarea maximă a acțiunilor a fost atinsă pe baza și în momentul în care compania a primit acele acte dovedit a fi ilegale (culminând cu certificatul de descărcare arheologică pentru Masivul Cârnic, în iulie 2011).
În orice instanță de drept comun, o asemenea pretenție ar fi absurdă – să pretinzi despăgubiri pentru profitul pe care nu l-ai făcut de pe urma unor acte ilegale!
Și, totuși, de 9 (nouă) ani (litigiul a început în 2014), așteptăm, cu emoții, un prim verdict de la Washington. Pentru că ceea ce e absurd în dreptul comun, nu e absurd și în fața unor curți (zise „de arbitraj”), cum e ICSID de la Washington, înființată pentru a apăra marile afaceri globale, prin derogare de la dreptul comun.
Decizii arbitrarii, nu arbitrare. Uriașa diferență
La fel ca fotbalul, automobilismul, golful, baschetul, ciclismul, hocheiul și încă alte câteva sporturi în varianta profesionistă, tenisul e o megaafacere globală, cu sume amețitoare în joc (și nu mă refer la premiile pentru sportivi, care nu reprezintă nici măcar vârful aisbergului). Așa că nu e vreo surpriză că sportul profesionist are organisme de arbitraj private, menite să evite justiția de drept comun și să apere afacerile în sine, nu jucătorii sau, nu zâmbiți, regulile competiționale și fair-play-ul.
Să nu fim induși în eroare de formulări de genul „X își caută dreptatea la TAS” ori de decizii care le dau câștig de cauză jucătorilor, când le sunt încălcate drepturile din contracte. Tot afacerile și „neamestecul străin” (al justiției „de rând”) sunt apărate. Dacă nu ar apăra respectarea contractelor în mod constant, jucătorii ori cluburile s-ar putea adresa instanțelor civile și ar câștiga, iar asemenea procese în civil și decizii în serie ar dinamita independența, mai exact lipsa oricărui control public, al unor astfel de afaceri. De ce credeți că un sportiv ori un club care apelează la justiția comună (că dreptul ăsta nu poate fi anulat), riscă să fie eliminat dintre „profesioniști” dacă face așa ceva?
Acceptând însă „regulile jocului”, cu așa-zise agenții, curți și tribunale de arbitraj derogatorii de la dreptul comun, să nu ne mirăm că unele decizii nu sunt doar arbitrare, ci și… arbitrarii. Iar diferența semantică, aparent minoră, e, de fapt, uriașă.
Unde are dreptate Ilie Năstase și ce am învățat din două cazuri celebre de dopaj ale unor sportivi americani
Nu sunt adept al conspirațiilor (dimpotrivă), dar cel puțin parțial are dreptate Ilie Năstase când zice că un mare campion sau mare campioană american(ă) n-ar fi ajuns să fie condamnat(ă) atât de drastic doar în baza unei „probabilități de dopaj”. Afirmațiile lui nu trebuie citite în cheia existenței cine știe cărui organism secret care îi apără pe americani și-i căsăpește pe români, a unei damnări sau predestinări istorice, ci în aceea că, pur și simplu, campionii americani au un sistem și agenți de PR mult mai performant(ți). Nu e nimic secret, totul e pe față!
Așa, primele cazuri celebre care îmi vin în minte: Andre Agassi a fost suspendat în glumă, trei luni, pe motiv de consum de amfetamină, suspendare oricum anulată, după o scrisoare în care dădea vina pe un prieten, că i-ar fi dat „să tragă” când era băut. Am așteptat memoriile, pentru ca Agassi să recunoască faptul că a mințit cu seninătate în scrisoare (iar mărturia tardivă a contribuit major la succesul financiar, cu milioane de exemplare vândute, al cărții de memorii!).
Lance Armstrong a fost condamnat de justiția civilă pentru dopaj în 2012. Atenție, doar DUPĂ decizia tribunalului de drept comun și doar în baza ei, Armstrong a fost suspendat pe viață și i s-au retras, retroactiv, titlurile obținute după 1998. Timp de 14 ani, Lance Armstrong a fost „curat”!!! Nici agențiile antidoping, nici instanțele și curțile de arbitraj, nici organizatorii competițiilor cicliste (un alt sport cu sponsori generoși) n-au „mirosit” ceva (și nici n-ar fi mirosit, dacă nu se apela la dreptul comun!).
Dar ce super-super-super poveste de succes a fost cea a campionului care nu doar că a învins o boală teribilă (cancerul), ci a și revenit, ulterior, la un nivel sportiv care a ras orice concurență. Cum să distrugi o asemenea legendă, care a adus milioane, zeci, sute de milioane de dolari din sponsorizări și publicitate, nu doar rutierului și echipei lui, ci întregii industrii a ciclismului profesionist, cu acuzații de dopaj?
Și dacă Simona Halep ar apela la „justiția pentru toți”?
E trist, dar asta e situația. Înainte de apelul la TAS, nu de avocați are nevoie Simona Halep, ci de agenții de PR. Agenții capabile să proiecteze (la nivel global, nu în România) scenariul în care WTA ar pierde sponsori majori și miliarde de dolari, dacă merge înainte cu aberația unei „intenții” bazate pe o „probabilitate”. Cum ar fi să proiecteze credibil scenariul că o eventuală sancțiune și motivare la TAS, la fel de absurdă precum cea de la ITIA, ar putea ajunge într-o instanță normală. Cea mai mare greșeală ar fi ca Simona să se prezinte și în fața TAS, ca și în fața ITIA, de parcă s-ar afla în fața unei instanțe de drept comun, în care îți cauți dreptatea apelând la logica, raționamentele, normele, regulile sau principiile dreptului comun.
Până la urmă, dacă tot i se pune punct carierei în baza unei „probabilități”, Simona n-ar mai avea nimic de pierdut dacă ar apela la instanțele civile – și ăsta chiar ar fi un scandal și un deranj monstru, cu pierderi financiare uriașe: ca deciziile TAS și ITIA în cazul Halep să fie desființate de justiția „pentru toți”! Ceea ce n-ar fi chiar așa greu. Că acolo nu ține povestea „intenției cu probabilități”.
PS: Citesc că Serena Williams și soțul ei au postat ceva comentarii legate cu aluzii la Simona Halep și decizia ITIA. Ținând cont de episodul amintit mai sus, cred că Serena ar fi cazul să se abțină. Iar dacă e să spună ceva, atunci să amintească de meciul Simonei cu Ana Ivanovici, de la Turneul Campioanelor, din 2014, nu altceva.
