În comunism, a dormit în mașină în fața Sălii Palatului din București, că nu și-a permis să stea la hotel. Își amintește perfect cum conducea pe Magheru și nu mai întâlnea nicio altă mașină. La 50 de ani distanță, Francesco Guida spune că e „cu adevărat terorizat de traficul din Bucureşti”, dar peste toate, vede evoluția țării noastre. Profesorul italian de istoria Europei central-răsăritene analizează, într-un interviu pentru Libertatea, parcursul României de la comunism la Uniunea Europeană.
A publicat 11 cărţi şi peste 180 de eseuri. A predat istoria Europei central-răsăritene la universităţile Roma Tre, La Sapienza din Roma și Ca’ Foscari din Veneția. În 2003, a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofiţer de către preşedintele României, iar în 2019 a devenit doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Istoricul italian Francesco Guida este unul dintre intelectualii occidentali pasionaţi de România şi de istoria ţării noastre. A publicat şi un volum dedicat uneia dintre cele mai tumultuoase perioade din istoria politică de la nord de Dunăre: „România în secolul XX”.
Anul acesta, Francesco Guida s-a întors în România pentru a lansa cel mai recent volum al său, „Cealaltă jumătate a Europei. De la Primul Război Mondial până în zilele noastre”, publicat la Editura Humanitas. Cartea analizează traseul fiecăreia dintre ţările rămase în spatele Cortinei de Fier, începând din interbelic şi până în postcomunism. Transformarea României este unul dintre capitolele acestui volum.
Francesco Guida vorbeşte, într-un interviu pentru Libertatea, despre experienţa personală în ţara noastră şi despre concluziile sale în urma repetatelor vizite aici.
„Româna este a doua naţionalitate în Italia”
Libertatea: În limba germană, există o expresie, „hinter der Walachei”, care înseamnă „la capătul lumii”. În italiană, există un corespondent? Istoric vorbind…Francesco Guida: Italienii nici nu ştiu ce este Valahia! (râde) Dar, pentru noi, România nu este chiar aşa de departe. În italiană, există o expresie similară, dar e prea vulgară, nu ştiu dacă pot s-o spun. Când Papa Francisc a fost ales, s-a vorbit despre cum cardinalii au ales un papă din „fundul mundi”, tocmai din Argentina.
Francesco Guida
Revin, încă din secolul XIX, a existat o oarecare migraţie a italienilor spre est, dar au ajuns puţini aici. Totuşi, există o comunitate mică de italieni în România, iar minoritatea are şi dreptul la un deputat. Opinia publică italiană din secolul XIX nu cred că ştia însă absolut nimic despre această parte din Europa. Acum, mulţi italieni sunt mult mai apropiaţi de România, pentru că româna este a doua naţionalitate din Italia. Pentru că românii s-au integrat foarte bine în societatea noastră. Au realizat întreprinderi, mai ales în construcţii. Sunt şi multe femei care muncesc în casă. Nu există o problemă cu România.
„Luna de miere” a lui Nicolae Ceauşescu
– Dumneavoastră aveţi o relaţie specială cu România. Aţi venit aici prima oară în 1971. Cum vă amintiţi acea perioadă?– Când am venit eu, Ceauşescu încă se afla în luna de miere, şi cu poporul, şi cu Occidentul. Încă se bucura de popularitatea de după momentul august 1968 (în care a criticat invazia militară în Cehoslovacia a statelor Pactului de la Varşovia). Chiar şi situaţia alimentară era suficientă, cel puţin în Bucureşti. Sigur că libertatea nu exista. Nu era chiar totalitarismul perfect, căci el nu există, dar oamenii nu erau liberi. Viaţa era mai sobră, chiar şi în Bucureşti. Locul nu era deloc bogat…
– Cum vedea un italian România comunistă?– Pentru mine a fost interesant, pentru că aici am învăţat să vorbesc limba română. Îmi amintesc că am fost foarte mândru când am reuşit să-i răspund unui copil care m-a întrebat pe stradă încotro este cizmarul. Eu veneam atunci cu maşina, iar aici maşinile erau foarte puţine. Faţă de astăzi, când sunt cu adevărat terorizat de traficul din Bucureşti, îmi amintesc că atunci mergeam pe bulevardul Magheru şi nu mă întâlneam cu niciun alt şofer.
Bulevardul Magheru, 1974 | Foto: László Evellei / azopan.ro
Îmi mai amintesc programul scurt de la Televiziunea Română, cu ştiri precum: „Colectivul fabricii nu-ştiu-care din Reşiţa îl propune pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu drept candidat în Comitetul Central”. Cu toţii înţelegem acum că, de la totalitarismul stalinist, a fost o tranziţie către dictatura ridicolă cu caracter asiatic, după vizita în China şi Coreea a lui Ceauşescu. Am rămas însă cu o imagine foarte simpatică, pe care niciodată n-am întâlnit-o în Italia: tramvaiul românesc avea şi clasa I, şi clasa a II-a.
„După această întâlnire, mă voi duce să raportez la Securitate”
– Eraţi urmărit de Securitate?– După Revoluţie, cu ajutorul unui prieten, mi-am văzut dosarul de la Securitate. Am aflat atunci că informatorul principal era unul dintre prietenii mei apropiaţi. El raporta tot, însă în favoarea mea. Securitatea nici măcar nu-l credea: nu e adevărat că vrea să se ducă numai în bibliotecă. Dar prietenul meu fusese la Canal nişte ani, cred că nu putea nici să refuze să dea note informative, dar nici să mă trădeze.
În 1989, am venit din nou aici pentru o cercetare. Aveam un pachet de la o doamnă română din Italia pentru o rudă de-ale sale, profesor universitar. La întâlnire, acesta mi-a spus: „Mă bucur să luăm un ceai acum, dar, pentru că mi-aţi dat telefon de la hotel, după întâlnire, eu mă voi duce să raportez la Securitate”.
– Din 1971 până astăzi, aţi vizitat des România. Cum aţi văzut transformarea ţării în ultimii 50 de ani?– Pot să spun că am văzut schimbări radicale. Bucureştiul de altădată şi cel de-acum sunt două oraşe complet diferite. Numai dacă mă gândesc la tinerii de astăzi, care sunt ca orice tineri din Occident… Soţia mea a fost cu mine, pentru două zile, în 1978. Am dormit în maşină, la Sala Palatului, pentru că hotelul ne costa prea mult. Formaţii de miliţieni treceau pe lângă noi, dar nu ne întrebau nimic. De atunci, ea n-a mai vrut să vină în România.
Transformarea e spectaculoasă, deşi mulţi dintre români nu reuşesc să o perceapă. Acum, România este în Uniunea Europeană, este o ţară liberă şi are un potenţial extraordinar. Eu am publicat o carte despre România în secolul XX, unde am descris mai mult aceste transformări.
„În anii ’90, câştigam la universitate de 10 ori mai mult decât un profesor de aici”
– Peste 100 de ani, credeţi că România va rămâne încă în „cealaltă Europă”?– Vedeţi, integrarea a început pe plan socio-economic. Însă nu se vede foarte bine încă integrarea pe plan spiritual. Asta înseamnă conştiinţa că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi felul în care acceptăm o cultură integrată, din Portugalia până în Rusia. Acesta e motivul pentru care, în acest moment, pentru mulţi occidentali, hic sunt leones (aici sunt lei, expresie latină folosită în cartografierea medievală pentru a arăta zone neexplorate ale hărților unde se credea că există potențiale pericole, n.r.). De pildă, am nişte prieteni care merg adesea în Maroc, însă eu, care vin în România, sunt perceput drept mult mai exotic decât ei. E o moştenire culturală stupidă, care trebuie să se termine.
– Pentru orgoliul românesc, nu sună prea bine ce spuneţi.– Lăsaţi-mă să explic încă şi mai concret. După căderea regimurilor comuniste, Europa Centrală şi de Est avea un procent foarte mare de ţărani, procent pe care statele occidentale îl aveau cu mai bine de 30 de ani înainte. Sigur că acestor oameni le este mult mai greu să dezvolte conștiința europeană despre care vorbesc. Dar în România, în Polonia, în Ungaria, tinerii sunt mult mai educaţi, iar diferenţele din epoca noastră tind însă să dispară. În viitor, cred că diferenţa principală între state va fi cea a randamentului economic, nu a culturii.
Portugalia, de pildă, care a ieşit de sub dictatură, nu era deloc bogată, însă s-a schimbat total în foarte puţin timp. Poate e mai greu, dar sper că acelaşi fenomen va fi văzut şi în fostele state comuniste. Ideea cu care am scris cartea este ca „cealaltă” Europă să nu mai fie cealaltă. Când a început epoca postcomunistă, în anii ’90, eu câştigam, la universitate, de 10 ori mai mult decât un profesor de aici. Acum, diferenţa nu mai e aşa mare. Or, cred că pentru asta s-a format Uniunea Europeană. Altfel, s-ar fi făcut colonii, nu o alianţă atât de unită…
– „Odată cu războiul din Ucraina, roata istoriei a început să se rostogolească mai repede”, scrieţi în carte. Vă rog să explicaţi!– Cred că războiul din Ucraina poate fi o treaptă către o Europă mai unită. Şi în Italia, există destui oameni dezinteresaţi de situaţia din Ucraina. Poate cândva or să descopere şi ei geopolitica… Dacă ideea imperială a lui Putin este aşa normală, nu înţeleg de ce s-a terminat cu Imperiul Ţarist, cu Uniunea Sovietică. Vreţi să ne întoarcem la epoca imperiilor, oameni buni? Eu cred că identitatea naţională şi identitatea europeană nu sunt în conflict.
