Un tânăr libanez de 23 de ani a absolvit Colegiul Cantemir din București și apoi s-a întors la Tripoli, unde lucrează ca instalator la o firmă. Libanul, țara unde trăiește, atrage astăzi privirile anxioase ale lumii. Un nou front de luptă între Israel și radicalii lumii arabe, cel din nord, dinspre Liban, ar crește riscul extinderii războiului la cote nemaivăzute în lume, în ultimele decenii.
„Răul vine de la chestiuni nerezolvate între bunici, pentru că plătesc nepoții, care nu au nici o treabă”.
„Hezbollah e un fel de armată exterioară, pe lângă cea interioară”, o armată care nu e controlată de guvernanții din Liban. Iran e cel care finanțează și, în mare măsură, controlează Hezbollah.
„Vreau să mă întorc în România. Dar nu să-mi las familia aici. Să mă plimb în Herăstrău și familia mea să fie aici. Ideea e îngrozitoare”.
Un lucru nu i-a plăcut la români lui Y. El spune că a întâlnit copii care nu-și respectă părinții. Stătea de vorbă cu părinții prietenilor și aceștia, uneori, îi spuneau: „Băi, de ce vorbeai cu mama, că eu nu vorbesc cu ea. E o proastă, nu știe ce vorbește. Tu ești prost, nu ea. Reușește să țină o familie, să aibă grijă de tine, de casă, să se ducă la muncă. Tu ești prostul, nu ea”.
„După atacul asupra spitalului din Gaza, timp de o zi, s-a oprit totul. S-au închis magazinele. Atât. Dacă Israelul ne atacă, n-avem unde să ne ascundem. N-avem adăposturi subterane, n-avem nimic. Ce putem face? Nu depinde de noi. În trei zile, ne-ar ocupa”, povestește Y, un tânăr din Tripoli.
„Fiecare zi e o surpriză”
Frică? Da. E în aer. „Când te uiți la ce se întâmplă în Palestina, și noi suntem pe locul doi după ei, e normal să îți fie frică. Nu știe nimeni ce va fi. Fiecare zi e o surpriză. Autoritățile au pregătit un adăpost pentru aproape 50.000 de oameni, pentru cei din sud, să se refugieze. Nu reprezintă nimic numărul ăsta. Un adăpost la suprafață, închis, împrejmuit. Sperăm să n-avem nevoie de el, e varză”.
<strong>Y. vorbește fluent româna, chiar o română contemporană, colocvială. O rudă stabilită în Franța l-a ajutat să urmeze liceul în București, la Colegiul Cantemir. </strong>
A făcut patru ani de liceu, pe care îi descrie nostalgic: „mai mult viață din plin decât școală”. S-a împrietenit la toartă cu un român, fiu de preot ortodox, și cu un evreu, „evreu pur și simplu, nu israelian”, elevi la același colegiu. „Eram prieteni buni, care-i problema?”.
„La București ne-am trăit tinerețea”
Faptul că a luat bacalaureatul din prima reprezintă o victorie personală pentru tânărul libanez. O victorie în disputa cu directorul de la „Cantemir”, care „se ținuse mult de mine, să nu stric promovabilitatea. Ce surpriză a fost că eu am luat proba de română, cu 5,25, și câțiva colegi români n-au luat. Îmi plăceau cărțile, dar nu cele pe care trebuia să le citești pentru școală. Am citit vreo 41 de cărți, dar numai povești romantice”.
Mihai Eminescu nu-mi plăcea. E frumos să-l citești, dar din moment ce e ceva obligatoriu, nu-ți mai place. Dacă eram în altă situație, să-mi fi dat cineva o carte de Eminescu, chiar că m-aș fi îndrăgostit de ea și de stilul lui. Dar din moment ce profa de română zice că ai două săptămâni s-o citești și să faci un eseu după ea, n-o mai deschid.
Y. își amintește multe din perioada românească, de la numele profesorilor la numele barurilor unde se distra cu gașca. „Cât eram în România, am trăit viața tare, mergeam și la liceu, mergeam și la baruri, în centru. Ne-am trăit tinerețea. Am făcut și prostii, am făcut de toate. Nici nu prea stăteam pe la școală. Pe prietenul meu român îl iubesc mai mult ca pe mulți prieteni ai mei de aici. Am ajuns la un nivel de prietenie cum nu am cu mulți. E un om prea bun și tare, pentru că a trecut prin multe”.
„Dacă trage Hezbollah sau vreo parte a armatei noastre în Israel, ce-o să se întâmple?”
După liceu, Y. ar fi trebuit să urmeze o facultate, dar familia l-a chemat înapoi, la Tripoli. Acum muncește, de dimineața până seara și se plânge că deja are unele probleme de sănătate, la picioare și la spate.
„Acum e mai bună viața ca siguranță față de atunci când era război civil. Nu ți-e frică să vină o bombă în casa ta cât timp tu ești la muncă. N-avem rachete să tragem în Israel, n-au de ce să tragă în noi. Dar dacă trage Hezbollah sau vreo parte a armatei noastre în Israel, ce-o să se întâmple?”. Y. a prins puțini ani liniștiți sau prosperi în Liban.
Soldați israelieni la un post militar aflat pe granița cu Libanul, 22 octombrie 2023. Foto: Profimedia
„Nu ne iubim, dar nimeni nu ne zice să ne batem”
„Cum trăim? Păi, Libanul nu e o țară normală, ca la voi, în România. N-avem electricitate, vine o oră dimineața și o oră seara. În rest, suntem pe motoare. La fiecare două-trei străzi, e câte un motor din ăsta mare, ținut de câte unul care îți cere să plătești cât vrea el. Când eram eu mic, curentul venea 5 ore da, șase ore nu. Dacă n-ai electricitate, n-ai nici apă, că apa o tragi cu motorul, din pământ. Dacă Israelul trage în noi, rămânem și fără electricitate, și fără apă”.
<strong>Tinerele generații suportă prețul cel mai greu, crede Y., pentru că tot răul vine de la chestiuni nerezolvate între bunici, pentru că plătesc nepoții, care „nu au nici o treabă”. </strong>
„Dacă s-ar întâmpla ceva, da, am ieși cu puștile pe stradă. A fost dintotdeauna război în Liban, în ultimii 50 de ani, și armele au fost la îndemână. Gen sunt acoperite acolo, undeva, în fiecare casă. Nu se umblă cu puști pe stradă, dar nici n-au luat armele de la oameni. Pentru siguranță, armata i-a scos din oraș pe liderii taberelor care se luptau între ele. Nu mai e nici un cap de care să asculte ceilalți. Așa că nu ne iubim, dar nimeni nu ne zice să ne batem”.
Armata, susține Y., e mereu pe stradă, în Tripoli. „La două, trei sute de metri, dai de soldați. Treci pe lângă ei, îi saluți, mergi mai departe. Cu Hezbollah n-avem nici o treabă aici, e în sud”.
Hezbollah e pe religie. Nu poți să intri între ei, nu poți să știi nimic despre ei. Suntem ca israelienii pentru ei. Când vine acasă cel de la Hezbollah nu zice nimic despre ce face el acolo, când e la muncă.
Percepția publică în Liban e că Hezbollah e „un fel de armată exterioară, pe lângă cea interioară”, o armată care nu e controlată de guvernanți.
„E mai greu războiul când e sărăcie”
„Dacă Hezbollah vrea să atace, e decizia lui, nu poți să faci nimic. Și dacă e război, și dacă nu e război, nu pot să fac absolut nimic. Nimeni nu poate să facă. Magazinele sunt deschise, trăim normal, mergem la serviciu, la școală. Mă duc la lucru, n-am de ce să stau acasă. Nu știu cum să zic, noi suntem prea obișnuiți cu războiul, n-ai ce să faci. Până la urmă, de ce s-o ocolim, mor milioane, de ce să nu mor și eu? Sunt mai bun decât ei?”.
Y. locuiește împreună cu părinții, cu două surori și un frate, mai mici decât el, într-o locuință închiriată. „E grea viața și fără război cu Israelul. Sută la sută aș pleca, cu tot cu familia, de aici. Nu doar din cauza războiului. Din cauza a orice. Nu poți să trăiești. A ajuns dolarul o sută de mii de lire libaneze. Oamenii și-au pierdut banii din bancă, după ce s-au devalorizat. E mai greu războiul când e sărăcie. Trăim din ce în ce mai rău”.
Plecatul din Liban a devenit, de asemenea, mai dificil și foarte costisitor, afirmă Y. „Pașaportul la noi costă 100 de dolari. Au ridicat prețul tocmai ca să nu plece lumea din țară. Guvernul plătește mai mult de 100 de dolari pentru fabricarea unui astfel de pașaport, cu elemente de siguranță. E pierdere pentru Guvern, dar vor să ne țină aici. N-am cum să plătesc 100 de dolari, e prea mult pentru mine”.
„Ca și cum aș trăi în mijlocul planetei, totul se întâmplă la noi”
Y. nu vede altă soluție decât emigrarea. Toți tinerii de vârsta lui din Liban, precizează el, vor să plece din țară.
„Românii pleacă din România din cauza Guvernului, care nu face nimic, absolut nimic, să-i ajute să aibă o viață bună, salarii bune. Știu mulți colegi de liceu, copii foarte inteligenți, care acum muncesc în alte țări. În România, sistemul nu te lasă să faci nimic, ești prins. În Liban, n-ai nici un viitor. Ori te naști sărac, ori te naști bogat, așa rămâi. Nici o șansă să schimbi ceva. La noi, în partea noastră de oraș, cei care construiesc știu că nu poți să stai în altă zonă, pentru că ești de o anumită religie. Și pun prețuri pe un apartament cât ar costa în București, 85.000 de dolari. Deși Berceni e lux față de cum sunt locuințele aici. Dar prețurile sunt la fel.
Ar trebui 40-50 de ani să muncesc și să nu mănânc, să pot cumpăra o casă. E imposibil de luat. Cei care cumpără sunt libanezi din Australia, să-și ajute familiile, să încaseze din chirii.
Nici să prinzi bilet de avion nu e ușor în Liban. Din motive de siguranță, „avioanele noastre nu dorm pe aeroporturile noastre, dorm pe alte aeroporturi. Aterizează, coboară oamenii, apoi pleacă repede”.
„Băi, nu aveți idee ce se întâmplă aici!”
„Libanul n-a ieșit din război. N-a ajuns la nivelul să fie o țară civilă bună. A ieșit dintr-un război, a intrat în altul. A ieșit din războiul din 2006, cu Israel și Hezbollah, a început în 2011 războiul în Siria, au venit mulți sirieni la noi. Și tot așa. Apoi a venit Corona, s-a terminat cu Corona, au venit cutremurele. Băi, nu aveți idee ce se întâmplă aici! Mă simt ca și cum aș trăi în mijlocul planetei, totul se întâmplă la noi. Zici că suntem sensul planetei, toată lumea trăiește normal, noi suntem material de știri. Suntem cei care se bat în cușcă la spectacolul MMA. Dacă nu se întâmplă nimic, la ce să te uiți? E război în Liban, ai ce să vezi. Siria, Liban, Palestina. În Coreea, de la ultimul război cu americanii, nu se mai întâmplă nimic. În Argentina, nu, în Canada, nu, în Norvegia, nimic”.
Susținători Hezbollah depun jurământul facțiunii la însoțirea sicriului unui militant ucis în confruntări cu forțele Israeliene, Beirut, Liban, 22 octombrie 2023. Foto: Profimedia
„La noi se zice: am câștigat, am omorât atât”
Y. adaugă că oamenii din Liban se simt expuși, lipsiți de vreun fel de protecție, lipsiți de un lider în jurul căruia să se adune toți, precum au israelienii. „Libanul nu cred că o să tragă în Israel. Nu vrei să îți pierzi poporul. Nu intri într-un război pierdut de la început. Eu sunt sută la sută sigur că nici Hezbollah, nici palestinienii nu pot să învingă Israel. O să ia Gaza pe gratis.
Când Hamas a intrat pe teritoriul Israelului și a ucis 1.500 de oameni, practic, i-au dat Gaza gratis. Mai ales că premierul lor nu mai are ce pierde, e ultima lui șansă să intre în istorie.
„Politicienii noștri? Mai bine poți să zici hoți și criminali. La noi, politicienii sunt prinții războiului civil, fiecare partid ține de un curent religios. Fiecare parte dintr-o religie are partidul ei. Și creștinii sunt împărțiți, și musulmanii sunt împărțiți. Nu avem președinte din cauza asta. Nu se pun de acord. Pentru Guvernul din Israel, un om de la ei egal o sută de palestinieni. Și nici așa nu sunt de acord să moară unul singur de la ei.
Israelienii chiar își iubesc poporul. Au un guvern care îi respectă pe oameni. Nu știu de ce la noi se zice: am câștigat, am omorât atât. Ce-ai omorât tu, mă? Unu, doi… Cum poți să tragi cu o armă spre un israelian când știi că o rachetă de-a lor îți ia 200, 300 de oameni? Tu ești prost, îți omori prietenii și poporul!
Când vorbește despre Israel, Y. exprimă admirație amestecată cu ușoară invidie. „Nimeni nu se poate compara cu Israel în război. E o țară peste o țară. Țara de sus și țara de jos. Dacă explodează la ei o rachetă, toată țara trece la subsol. Și pot trage rachete fără să iasă nimeni afară, de pe butoane. Și s-au tras sute de rachete asupra lor, fără pierderi. Pe când o rachetă trasă în Gaza ia o sută de palestinieni”.
„Cu cât mor mai mulți, cu atât mai greu faci pace”
Despre atacul Hamas, tânărul libanez are o definiție scurtă: „O crimă. Că tu nu ai tras în armată, ai venit peste oameni care stăteau pe câmp și făceau grătar. Și ai intrat într-un război pierdut… O să fie mulți morți, o să moară mulți oameni. Eu nu sunt de acord să câștige nici unul. Trebuiau să facă războiul ăsta de la început, de acum 70 de ani și gata. Ce vină au oamenii ăștia pentru ce-a fost în trecut? Acum ar trebui să se pună cineva la mijloc, să se facă o înțelegere. Dacă vor continua, o să fie nu 1.500, ci 10.000, 15.000, o sută de mii, milioane de oameni or să moară. Și cu cât mor mai mulți, cu atât mai greu poți să faci pace”.
Dacă ar fi să poată pleca din Liban, Y. mărturisește că ar veni tot în România. „Din Europa, sunt cei mai buni românii, cei mai deschiși. Nu toți, dar știu mulți libanezi care au fost în Europa, în Suedia, în Germania, în Belgia. Nu poți să trăiești cu ei. De francezi nu mai spun”. Planul „care ar fi super e să merg în România și să lucrez în domeniul în care a lucrat și tata, domeniu pe care l-am învățat și eu de când m-am întors, instalator și în construcții. M-ar ajuta un curs, să am o diplomă, să pot lucra”.
Nimeni nu vrea să știe ce-o să se întâmple în Liban. Vreau să mă întorc în România. Dar nu să-mi las familia aici. Să mă plimb în Herăstrău și familia mea să fie aici. Ideea e îngrozitoare.
„Sirienii aveau o viață pe care nici românii nu o au”
După Bac, în România poți să dai examen pentru facultate. Pe când după Bac-ul din Liban, trebuie să urmezi cursuri de pregătire un an, abia apoi dai examen să intri la universitate. Y. regretă că n-a continuat studiile la noi în țară.
Printre amintirile lui din anii de liceu în București e cea a colegilor care se pregăteau să dea la Arhitectură, veneau cu tubul de desen în spate la ore. „România e o țară gata construită, nu mai ai ce să faci. Dacă mai vrea un milionar să își facă o vilă pe lângă Snagov, poate. Dar în Siria, că acum se termină războiul și n-a rămas o clădire pe picioarele ei, e nevoie de arhitecți”.
„O țară superfrumoasă Siria”, adaugă Y., menționând: „Noi suntem partea care e cu președintele. Pentru că oamenii de acolo aveau o viață pe care nici românii nu o au. Aveau facultăți gratis, locuri de muncă, străzi, grădini, tot ce vrei. Au mare, au tot ce vor, turism. Era o țară completă. Și au venit cincizeci, o sută, o parte din popor care vor libertate.
Care e libertatea pe care o vrei tu, ca sirian? Fă-mă să înțeleg! Ei vor să stea prin cluburi și să se sărute cu iubitele lor, ca în Europa, pe stradă. Sau să se îmbrace cum vor ei. Sau vor bani de la Guvern, ca în Germania, și ei să stea acasă. Păi, e o prostie.
Un singur lucru nu îi place lui Y. la români: „Relația dintre părinți și copii, care nu există. La voi, dacă se schimbă lucrul ăsta, o să fie prea frumos. Am cunoscut mulți tineri români care nu își respectau părinții. E rușine să îți petreci vara cu părinții. De ce? Sunt părinții tăi. De ce să nu mergi în Vamă cu ei? Că te duci singur și ori te iei de droguri, ori iei vreo boală. Mai bine te duci cu familia, ai amintiri frumoase”.
„Eu m-aș duce la mare și cu gașca, și cu părinții mei. Aș avea timp pentru cele două. Asta e viața completă. Uneori, mergeam la prietenii mei acasă, erau superuimiți când mă vedeau că beau o cafea cu mama lor. Băi, de ce vorbeai cu mama, că eu nu vorbesc cu ea. E o proastă, nu știe ce vorbește. Tu ești prost, nu ea. Reușește să țină o familie, să aibă grijă de tine, de casă, să se ducă la muncă. Tu ești prostul, nu ea”.
Încheiem convorbirea. Y. se întoarce la muncă. Și, într-un cadru mai larg și niciodată sigur, la marele război rece în așteptarea amenințării războiului cald.
