Zilele acestea se lansează în librării una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului 2024 – Istoria Limbii Române scrise de lingvistul Dan Ungureanu (editura Cartier). Vasile Ernu a discutat cu autorul despre ce aduce nou această carte și care mai este situația limbii române de azi.
Vasile Ernu: Dan Ungureanu, vii cu un proiect de mare anvergură – Istoria limbii române. Cum ai ajuns la acest proiect și ce înseamnă el?
Dan Ungureanu: Proiectul meu era modest: să repertoriez asemănările dintre dialectele italiene și română. Dar au apărut prea multe, și în fonetică, și în morfologie, și în semantică, și în lexic, că a trebuit să le rearanjez, și a ieșit ceva mult mai mare decât prevăzusem. După Româna și dialectele italiene, n-am avut încotro și a trebuit să-l scriu. ἐὰν οὗτοι σιωπήσουσιν οἱ λίθοι κράξουσιν = dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga. Pe scurt: reiese, din sute de comparații, că româna vine dintr-o latină foarte târzie, care nu s-a separat de restul Romaniei magna, sau Romania continua, înainte de 500 AD. Când găsești în pământ un tezaur de monezi, tezaurul a fost îngropat după data ultimei monezi. Când datezi separarea unei limbi, o datezi după ultima inovare comună. Fossatum > sat e de după 560 AD. Până atunci fossatum exista, dar însemna altceva: șanț, apoi tabără militară.
În cultura noastră au mai existat câteva astfel e proiecte ambițioase: cum vezi tu celelalte Istorii deja existente, cu care rezonezi și cu care intri în conflict? Unde se încadrează cartea ta?
Decentă e „Histoire de la langue roumaine”, de Ovid Densușianu, prima. E din 1901. Densușianu observă asemănările dintre română și dialectele italiene din nord, inovații târzii, dar scrie, dezolant: „Fonetica română concordă în multe alte cazuri (în afară de rotacismul lui – L – intervocalic) cu cea a dialectelor italiene septentrionale, fără ca să putem admite o continuitate verosimilă în această privință între cele două grupuri lingvistice” – adică: tovarăși, pietoni!, participanți la trafic!, nu s-a întâmplat nimic, nu e nimic de văzut, nu vă opriți. Eu m-am oprit să analizez ceea ce Densușianu încerca să ascundă: anume că româna e foarte îndeaproape înrudită cu lombarda, și că s-a separat din blocul romanic după dialectalizarea limbii latine.
Istoria lui Philippide e din 1893. E ilizibilă, un haos incredibil de date lingvistice, istorice și literare, adesea pe aceeași pagină – și liste, liste, liste. A lui Rosetti, din 1966, ascunde sub preș toate datele cronologice. E comunistă, omul a primit un post de academician pentru docilitate. A lui Ivănescu din 1981 e confuză, fără structură, plină de digresiuni, zero metodă, cu afirmații absolut stupide („stânga” e, cică, traco-dacic, nu roman, cum scrisese deja Sextil Pușcariu). Până la 1990, cei care au scris istorii ale limbii române erau supuși naționalismului ceaușist și dacomaniei. După 1990, erau deja academicieni, rectori, decani, directori de institute de cercetare și de reviste, membri în comitete și comisii de doctorat. Acolo sunt și acum.
Doar nu te aștepți ca cei deja întronați, căftăniți și încoronați să recunoască faptul că au primit toate aceste posturi pentru că au scris ceea ce aștepta tovarășul Nicolae Ceaușescu.
„Cam pe după anul 900 apar și limba și poporul român”
Când crezi tu că a apărut limba română – când putem vorbi de o atestare a ei? Există un astfel de moment, document?
Sunt mai multe momente decisive. Ajun, cruce, preot, păresimi, cuminecare, păgân, înger, biserică, sâmbătă, duminică, ne arată că proto-românii sunt creștini. Dar creștinismul devine dominant în Bizanț abia după 360-380, nu mai devreme. Ideea că romanii se puteau creștina în Dacia e complet imposibilă. Articolul hotărât, om-ul, femei-le, apare marginal după 380 AD și nu se generalizează decât după 600. „Torna, torna, fratre” e din 587, Teofilact Simocatta spune „limba locală” din Balcani, o romanică încă generică, neseparată.
După 700 – 800 AD, romanicii din Balcani pactizează cu slavii contra bizantinilor, și după 900 bizantinii îi numesc „vlahi” cu numele pe care slavii îl dau tuturor romanicilor, dar pe care bizantinii îl dau foștilor supuși bizantini care se revoltă contra imperiului bizantin care îi jefuiește de impozite. Între 800-1000 vlahii se aliază cu slavii, fac printre altele primul țarat vlah și bulgar, și se despart de foștii stăpâni. Cam pe după 900 apar și limba și poporul român, în Balcanii slavi.
Spune-mi te rog ca pentru un copil de clasele 1-4: ce o face pe limba română să fie română? Să o diferențieze de celelalte din jur?
Italia e cucerită de Odoacru și Teodoric, apoi de longobarzi. După 500, populația se prăbușește, sărăcește, se fragmentează în comunități mici. Latina din Italia se dialectalizează. Un dialect e cel din nordul Italiei, Galia cisalpină, Lombardia-Veneto, poate o zonă mai mare. Parte din acești celți romanizați trec lent din Alpii Italiei în Alpii Dinarici din Balcani.
Nu știu să explic pentru copiii de școală elementară. E vorba de lucruri pe care nici specialiștii nu le prea știu.
Orice istorie nouă ca să se justifice cred că trebuie să aducă ceva nou: o problemă, o descoperire, o nouă interpretare. Ce aduce nou cartea ta?
Paradoxal, ce pare nou în România e știut de un secol și mai bine în Apus, anume că româna vine din Italia de nord: „Româna nu a supraviețuit probabil din coloniștii romani din Dacia, ci a fost adusă din Istria (care are un dialect înrudit) sau din Italia de Nord”. (Encyclopaedia Britannica, 1886 vol XX, p. 686 s. v. Romance languages, J. ST. = Johan Storm).
Sunt 138 de ani de atunci. Eu nu aduc nimic „nou”. Eu doar datez cuvintele: lui (ca în casa lui) – apare abia după 500. apprendere = a aprinde; sera = seară; collocare = a se culca; caballicare = a (în)căleca – toate astea apar după 500 AD; sabbatum, dominica se generalizează abia după 400; stanca/directa – stânga/dreapta – după 500, în nordul Italiei; tornare/a se înturna, după 400.
Pe scurt: 40% din lexicul românesc de origine romanică apare pe după 400 AD. Zic doar evidențe: Imperiul roman era un imperiu militar: sinistra (stânga) era sinistra. Nu poți schimba numele direcțiilor cât ai o armată cât un continent. Când imperiul se prăbușește, singura armată care rămâne e cea a invadatorilor germanici, supușii romanici pot vorbi cum vor, nu mai fac parte din nici o armată. Abia atunci și doar acolo sinistra a fost înlocuit de stanca.
„În 1350 bancurile cu ardeleni, olteni și moldoveni erau imposibile, fiindcă limba era uniformă”
Se spune că limba națională a unui popor sau țară este de fapt un dialect care a avut armată și steag. La noi care e dialectul învingător? Sau cum avem noi azi limba oficială pe care o avem?
Dialectalizarea e recentă. În 1350 bancurile cu ardeleni, olteni și moldoveni erau imposibile, fiindcă limba era uniformă. Ea se dialectalizează târziu și puțin. Dacă spun că a câștigat dialectul din Muntenia, nu e chiar așa: e și graiul vechi din Moldova.
Spune-mi te rog care ar fi cele mai importante mituri despre limba română? Despre ce falsuri ar trebui să știm? Adică cum să ne facem o imagine corectă despre ea?
Nu există adulți. Oamenii vor narațiuni coerente, ca un costum nou troapies, proaspăt călcat. Adulții vor povești ca și copiii. Prima prostie e cea că venim din daci. Dacii dispar, nu știm de ce, după 271. Romanii se retrag, te aștepți ca dacii să se întoarcă înapoi din jurul Daciei romane, care era mică. Nu se întoarce nimeni. Nu mai există daci. Și Dacia, și Pannonia sunt cimitirul popoarelor, aici dispar carpii, gepizii, hunii, avarii. Slavii.
Limba evoluează – e un organism viu. De-a lungul timpului am adus cuvinte împrumutate și nu doar. Cum vezi evoluția actuală? Există pericolele unor transformări radicale, de unde vin aceste pericole? Dinspre tehnică, dinspre globalizare, dinspre engleza globală?
Am citit hectare de testamente și donații dintre 600 AD și 1100. Latina actelor dintre 600-800 e foarte proastă, apoi se corectează. Și când se corectează de tot în acte, aflăm că oamenii vorbeau deja altă limbă, rustica romana lingua. Altă limbă decât cea scrisă. După 700, un călugăr din nordul Franței scrie, în latina pe care o știa el (sau limba despre care credea că e latină), ceva explicații pe Vulgata, traducerea latină din 400 a Bibliei: mutuo acceperam = impruntatum habeo = „am împrumutat”. E prima ocurență a lui a împrumuta; clar e de după 400-500. Limba se schimbă. Nu e nici un pericol nicăieri. Oamenii vor continua mereu să se înțeleagă.
A propos: vorbesc tinerii altfel decât vorbesc cei vârstnici: adică bunicii se mai înțeleg cu nepoții? Vorbesc aceeași română?
Nu, nici vorbă. Iacătă Caragiale, 1900: barej havai și tărtănaș conabiu. Arghezi, Testament, 1927, materie de bacalaureat: copiii nu mai înțeleg răzvrătit, hrisov, sarică, plăvan. Nici profesorii de română. Generațiile vii vorbesc aceeași limbă, și asta ajunge.
Să ne speriem că ai noștri copii iau mult mai ușor 10 la engleză, care nu e limba lor maternă, decât la română? Să ne speriem că vorbesc la pauză între ei în engleză, că-și găsesc termenii mai ușor?
Foarte puțini copii știu engleză, e o iluzie. Eu mă sperii că nu există nici un interes pentru limbile surori, meglenă, aromână, istroromână, care sunt pe moarte. Nici una dintre ele nu mai are vorbitori sub 30-40 de ani, nu se mai transmit nimănui. E gravissim că ele dispar.
Se spune, de la un sociolingvist știu asta, că limba este cel îmi bine păstrată de oamenii „inculți” – adică de cei care nu știu multă carte și nu știu limbi străine dar și de literatură. Aceștia ar fi pionii pe care se conservă ea. În Basarabia, verificat: mamele și bunicile noastre de la țară au păstrat limba intactă în Imperiul rus, nu intelectualii care se pretind salvatori. Cum? Mamele și bunicile noastre de la țară nu știau rusa, nu făceau armata, nu făceau administrație. Unde se păstrează cel mai bine limba și cum?
Da, clar. În diaspora, bunicile: dacă un copil are bunică româncă la îndemână, învață limba, dacă nu, nu. Românii emigrați renunță ușor la limba lor.
Recent a avut loc o discuție legată de scrisul nediscriminatoriu care folosește acel x la finalul pluralului. Cum vezi tu această problemă?
Româna e o limbă cu gen. E masculin sau feminin, obligatoriu. Asta e. Putem fi drăguți cu persoanele non-binare, ar trebui să fim drăguți cu ele, dar asta e o chestie de socializare, nu de gramatică scrisă sau vorbită. Să nu încercăm să mârlim râma amabilității cu ariciul morfologiei. Să fim mai prietenoși cu cei discriminați până acum, cu grașii, bătrânii, șchiopii, bâlbâiți, cei cu accent străin sau cei de altă culoare. Dar limba însăși pretinde sau masculin, sau feminin.
Se vorbește despre moartea constantă a multor limbi. Acesta e tendința? Ce poți spune despre viitorul limbii române.
Româna o să subziste. Mă îngrijorează Hanți și Mansi, cu cîte 10 mii de vorbitori, Nivkh, cu vreo două sute de vorbitori. Mă îngrijorează meglena.
Foto: Facebook
