„Io Capitano”, de Matteo Garrone: despre om, umanitate și umanism. Un film sensibil, despre odiseea emigrației în lumea contemporană a inegalităților extreme

În Europa, problema emigrației, nu atât cea din interior, ci mai ales cea intercontinentală, e mereu la ordinea zilei. Partidele populist-naționalist-conservatoare se întrec în a o demoniza. Bunăoară, cei care vin în Europa ar fi responsabili de multe dintre relele societale din ultimele decade: fură joburile localnicilor, au probleme de integrare, generând tot felul de necazuri în țările unde ajung și lista poate continua la nesfârșit. Sunt multe stereotipuri și locuri comune despre emigranții de oriunde. Distincțiile economice dintre (i) spații (țări, regiuni geografice) și (ii) categoriile sociale conturează dinamica mobilității populației din lumea modernă. 

S-a spus că Europa nu poate alina suferințele tuturor dezmoșteniților sorții și ai istoriei. E drept, nu poate un continent, fie el și unul cu un bilanț natural negativ, să rezolve toate problemele, în special cele economice, care se dezvoltă în capitalismul contemporan. Chestiunea nu poate fi pusă în acești termeni, nu e cazul să extindem o discuție ce nu poate fi lămurită aici. Dar totuși, noi, individual, ca ființe umane cu rațiune și simțire, cum ne raportăm la celălalt, la omul de lângă noi sau la cel de departe? Ce facem noi când vedem fluxul migrației în Marea Mediterană, totdeauna dinspre Africa spre Europa, niciodată invers? Suntem poate emoționați când vedem la știri vreo barcă eșuată în largul mării, sau poate că nu, ne ducem în continuare viețile cotidiene, mai simple sau mai încorsetate de griji, și cam asta e tot ceea ce se petrece.  

Dar totuși, în lumea de lângă noi se întâmplă și lucrurile ce trebuie reținute, ce trebuie apreciate. Iar regizorul italian Matteo Garrone, în extrem de profundul și umanul film „Io Capitano”, ne devoalează anumite părți ascunse, nevăzute, ale lumilor și spațiilor alternative. „Io Capitano”, „o dramă emoționantă a imigrației” (Elsa Keslassy și Nick Vivarelli în „Variety”), a fost făcut cu actori nonprofesioniști și a fost filmat timp de 13 săptămâni în Senegal, Italia și Maroc. Este un film apăsător, cu un scenariu ce a necesitat o documentare minuțioasă. Nu poți rămâne același om după un asemenea film. 

Regizorul Matteo Garrone / Profimedia

Pelicula (ne) spune povestea călătoriei pline de riscuri și neprevăzut a lui Seydou și Moussa, doi adolescenți senegalezi, veri primari, care pleacă din Dakar spre Europa. E un drum ce pare fără sfârșit, o odisee a lumii de azi. Să traversezi deșertul Sahara, să faci față ororilor din centrele de detenție din Libia, mai apoi să te confrunți cu primejdia și nemărginirea mării, toate acestea nu sunt rodul imaginației sau conținutul unei povești cu happy-end. Nu, fac parte din cruda realitate a lumii de azi, iar filmul este bazat pe mai multe istorii de viață a migranților culese în Italia de scenariști și regizor.

Sinopsis 

Seydou și Moussa strâng bani pentru a pleca în Europa. Sunt absolut siguri că acolo vor avea succes. Fantezia lor este să devină pop-staruri în Europa – oamenii o să le ceară autografe atunci când ei vor fi pe culmile gloriei. Mama lui Seydou nici nu vrea să audă de așa ceva, se opune totalmente planului celor doi, dar puștii sunt dispuși să riște. Se decid să plece, iar primul punct din lunga expediție îl reprezintă un drum cu un autobuz prăfuit spre Agadez (Niger). Sunt peste 3.500 de kilometri între Dakar și Agadez, cu o mică oprire în Mali pentru cumpărarea pașapoartelor false, apoi la granița cu Niger, acolo unde sfânta mită deschide porți.  

Într-o lume a emigrației, plină de bandiți, traficanți, oameni de o brutalitate înspăimântătoare, cei doi puști se simt pierduți. Urmează o traversare istovitoare a Saharei. Printre hamade, reguri (deșert cu pietre colțuroase), erguri (deșert cu dune de nisip), în mașini ce gonesc și nu se opresc deloc – cine cade e bun căzut, nu se oprește nimeni să te culeagă de pe jos („țineți-vă bine”, le repetă obsesiv cei care conduc mașinile) sau cu călăuze ce merg în ritm alert prin deșertul cu dune, tinerii noștri, și cu ei întreaga lume ce șerpuiește pe cărări, simt ce înseamnă durerea. 

Aici, în zona Saharei cu erguri, avem parte de primul moment oniric. O femeie se prăbușește istovită, călăuza merge prea repede, mult prea repede pentru forțele ei oricum epuizate. Seydou e într-o dilemă morală. Ce să facă? Să meargă mai departe? Să ajute femeia extenuată, căzută la pământ? Moussa înțelege capcana: rămâi în spate, pierzi șirul, pierzi călăuza, mori… Își presează vărul, „ești nebun, ce faci, nu e nimic de făcut?”. Seydou abandonează femeia, nu e nimic de făcut, dar pe drum are un moment de reverie. Visează cum se întoarce, iar femeia, zâmbind, îl întâmpină cu bucurie: copile bun, te-ai întors, vrei să mă ajuți? Atunci aceasta se ridică și plutește, levitează prin aer spre țărmurile speranței, ținută de Seydou de mână, care zâmbește mulțumit. E o scenă puternică, emoționantă, una care subliniază apăsat drama oamenilor nefericiți. 

Se ajunge la Sabhā, în Libia, iar aici evenimentele se precipită. Toți cei cu care se intersectează le vor banii, toți îi văd ca niște vaci bune de muls. Sunt bătuți, arestați (Moussa e separat de Seydou și trimis la închisoare), torturați, totul pentru bani, într-o lumea a egoismului extrem. Aici, la Sabhā, bătut și torturat, Seydou are al doilea moment oniric. Mama îi apare în vis, iar copilul adolescent caută protecția de la cea care i-a dat naștere. „Mama” ca un cuvânt-minune, ca o forță magică ce doar ea ne poate proteja de toate relele lumii. Dar mama nu e cu Seydou, e doar un vis!

Se ajunge la Tripoli, cu alte peripeții și aici, iar cei doi adolescenți se regăsesc. Moussa este împușcat în picior, cu o rană enervantă și dureroasă ce trebuie urgent operată. Într-un mic port de coastă, tot în Libia, Seydou învață să conducă o mică ambarcațiune – a fi căpitan e prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a traversa Mediterana spre Sicilia – banii le erau insuficienți pentru plata ce-ți asigura un loc pe barcă. „Marea e foarte liniștită”, le spune traficantul, iar pentru a ajunge în Italia „nu trebuie decât să urmărești nordul”. E foarte simplu să conduci o barcă, e așa de simplu… 

În Mediterana există o scenă tarkovskiană, când drumul marin li se intersectează cu platformele petroliere sinistre, înfricoșătoare, sumbre și înspăimântătoare. E spaima necunoscutului, sentimentul fricii, al deziluziei și exasperării pentru niște oameni oricum speriați și tulburați. Magnifică scenă imaginată de echipa filmului!

În final, atunci când țărmurile Italiei se întrevăd, Seydou urlă de bucurie. Am reușit, v-am dus pe toți la țărm. Sunt erou. „Eu sunt căpitanul! Eu sunt căpitanul! Am reușit! Am reușit! I-am salvat pe toți! Nimeni nu a murit, nimeni! Eu sunt căpitanul! Eu sunt căpitanul!”, urlă Seydou, iar strigătul lui e țipătul a milioane și milioane de oameni.

Dar destinația nu înseamnă și finalul. Paza de coastă, cu zgomotul infernal al elicopterelor, îi ia în primire. A ajunge în port nu reprezintă finalul. Acolo vor veni alte probleme: acuzații peste acuzații, trafic de persoane, arest poate, internate pentru emigranți, conștientizarea a ceea ce înseamnă sclav și prizonier, eventual, în cazuri fericite, mizeria unor locuri de muncă prost plătite… 

Cum spune John MacDonald, „«Io Capitano» este unul dintre acele filme puternice și necesare pe care trebuie să le urmărim dacă vrem să ne imaginăm vreodată o lume în afara propriilor noastre vieți minuscule”. „Io Capitano” este despre lumea de lângă noi. Una pe care noi, prinși în vârtejul treburilor noastre, nu o percepem sau o ignorăm cu desăvârșire. Iată de ce ar trebui să vedem acest film de un umanism și o sensibilitate extreme.