Toate sondajele – atât cele „pe bune”, pentru uzul intern al partidelor, cât și cele sortite „influențării” electoratului – n-au cum să mai ascundă faptul că societatea românească s-a săturat de actuala clasă politică. De fapt, problema cea mai spinoasă e tocmai ideea de „clasă politică”. Ea implică afirmația că unii s-au născut lideri și, sărăcuții, n-au ce să facă: trebuie să ne conducă!
O clasă, știm de la clasicii marxismului, e o structură socială omogenă, cu o ideologie proprie, priorități specifice și un anume loc tactic în marele turnir al războiului civil permanent (așa cum l-au conceput și realizat comuniștii).
În secolul XXI, aristocrația a devenit strict morală și și-a redobândit sensul etimologic: meriți ce meriți doar în funcție de contribuția ta cuantificabilă la zestrea comunitară. Mica burghezie de azi e fostul proletariat din vremea revoluției industriale. Marea burghezie e compusă din bogații educați, cu proprietăți și poziții antreprenoriale dominante, care nu mai știu cum să ne demonstreze că sunt „cool” și au trecut de partea poporului. Pe zi ce trece, noțiunea de „clasă” e la fel de vădit anacronică precum aceea de „rasă”, cu care operau biologii veacului XIX, pentru a da rasismului și colonialismului o bază „științifică”.
Să nu ni se spună că dispariția claselor sociale confirmă realizarea utopiei bolșevice! E mai ales vorba despre maturizarea democrațiilor.
Oamenii nu se mai simt ca niște copii minori, aflați sub tutela diverșilor Tătuci. Noile tehnologii, îndelungatul exercițiu electoral liber și ridicarea nivelului mediu de educație în democrațiile euro-americane ne-au făcut să fim mult mai autonomi decât au fost vreodată părinții și bunicii noștri. Tocmai acest cetățean care se informează din surse tot mai diverse, care și-a dezvoltat simțul critic și-a sporit exigențele față de relația taxe-servicii publice e aici pentru a privi mereu mai sceptic ideea de clasă politică, sau „clasă conducătoare”.
Ierarhiile rigide de odinioară s-au volatilizat. Autoritățile sunt obligate să conlucreze transparent, pentru binele comun, nu să păzească „secrete” și să dea lecții. Nu cred în mantra „decăderii democrațiilor”, intrate într-o criză terminală. Această teză e susținută doar de nostalgicii totalitarismelor, adică de adversarii societății deschise, cu aerul lor tot mai năuc și exotic. În realitate, cetățenii actuali – pe care un simplu smartphone conectat la internet de mare viteză îi face la fel de informați ca un Stat Major de pe vremea lui Churchill și care au pe social media propriul minitrust mediatic – nu mai suportă decât politicianul de tip scandinav: un compatriot care servește temporar cetatea și nimic mai mult.
Cred că e în interesul libertăților noastre fundamentale să respingem tot mai apăsat ideea de clasă politică. Ea s-a construit prin confuzia deliberată dintre nevoia ca decidenții să fie buni profesioniști și așa-zisa „profesionalizare” a vieții politice.
Pe temeiul pomenitei confuzii, ne-am ales cu politicieni pe viață, tot mai incompetenți (tocmai pentru că li se pare că destinul lor e acela de „a face politică”).
Iată fondul viciat pe care se profilează falsul tehnocrat cu carnet de partid, bun la orice minister sau comisie parlamentară. Omul bun la toate nu e bun de nimic, mai ales într-o societate complexă, cu inevitabile și mereu mai sofisticate specializări. Tot ce ne trebuie e să vedem că specialiștii cei mai buni din domeniile reprezentate în sfera publică trec cel mult 10 ani prin politică: ne trebuie, altfel spus, oameni de valoare, care știu de unde vin și au la ce se întoarce după ce s-au dedicat deopotrivă excelenței profesionale și implicării în administrație.
E momentul să acționăm prin vot și prin dezbatere publică astfel încât partidele să priceapă că nu mai pot defila 20 sau 30 de ani cu aceleași figuri tot mai obosite, dezlânate, uzate moral și (în anumite cazuri) botoxate grotesc. Se cuvine ca „politicienii de carieră” – „mereu proaspeți” (precum prăjiturile din cofetăriile ceaușiste) – să lase locul altora, recrutați pe baza unei „politici de cadre” cu rotație mai rapidă (adică cu un ciclu de viață mai scurt).
Dacă această schimbare va fi în continuare blocată, ruptura dintre „popor” și „clasa politică” va genera o societate neguvernabilă. Să vedeți atunci „stat eșuat”…
