Cei 77 de oameni salvați din azilele din Ilfov nu sunt doar nume în dosarul penal al DIICOT sau în tabelele de beneficiari ai centrelor. Sunt tați și mame, bunici și frați, muzicanți sau mecanici.
Au trăit destine obișnuite, ca noi toți, până când boala i-a scos din firescul vieții și i-a închis în cămine, în lipsa alternativelor. O parte din ei își amintesc anii de dinainte, în care erau „liberi”.
Roberto are 58 de ani și a fost muzicant la Teatrul Constantin Tănase până prin anii 80. Apoi a lucrat la Berlin până în 91-92, tot ca muzicant, povestește el. „Două veri” zice că a prins la Casa Cora din Voluntari.
Iancu – nenea Iancu, cum vrea să i se zică – este tatăl a două fiice, dar a rămas în grija unui nepot din București. Ajuns la vârsta senectuții, a fost nevoit să ferece ușa casei sale din județul Călărași și să accepte să trăiască asistat. Din salariul său de mecanic de utilaje, și-a construit o casă la care speră să se întoarcă în curând.
Pe Doru, fost inginer la Vulcan, diagnosticul de schizofrenie nu-l împiedică să viseze: cel mai adesea, la iernile când aluneca pe schiuri, înfruntând gerul. Altfel, trăirile lui se îngrămădesc în aceste patru cuvinte: „când eram în libertate…”.
Roberto a plecat din țară în anii 80, dar n-a trecut Zidul
În tinerețe, Roberto a fost muzicant la Teatrul Constantin Tănase din București. Pe la sfârșitul anilor 80, când traiul în România a devenit insuportabil, a reușit să se angajeze la o companie din Berlinul de Est, unde a rămas până prin 1991. Apoi, destinul l-a întors în țară.
Roberto, în centru
Sunt vremuri de demult, prea departe de el acum. A rămas, însă, cu această impresie care-i mai bântuie imaginația: de partea cealaltă a Zidului, prăbușirea comunismului i s-a părut că s-a petrecut pe nesimțite.
La fel a decurs și propria lui prăbușire: boala l-a învăluit fără ca el să bănuiască ceva, până când l-a acaparat cu totul. Într-o zi, demult, a primit o foaie pe care stătea scris în litere de tipar: schizofrenie. În aceeași zi, a rămas și fără locuință. Pe care a incendiat-o în încercarea de „a scoate din ea un duh rău”. Era boala. De atunci a ajuns în sistemul de ajutor social.
Acum, Roberto are 58 de ani și pe ultimii doi și i-a petrecut la Casa Cora, unul din căminele din Voluntari care au fost închise în urma anchetei DIICOT. A fost mutat acolo din centrul de îngrijire din Ștefăneștii de Jos, n-a avut de ales.
Roberto nu mai ia decizii pentru el, instanța i-a stabilit un tutore, în persoana verișoarei sale. Este, totuși, un om funcțional, cu medicamentația potrivită. E în putere, se spală singur, se bărbierește singur, își poartă de grijă.
În tranzit spre alt centru de îngrijiri
Roberto e unul din cele 77 de persoane evacuate din centrele din Ilfov, după descinderea DIICOT din urmă cu zece zile, care au fost distribuite în patru cămine din București.
Locuiește acum la Centrul Rezidențial „Sfânta Teodora”, din subordinea DGASMB, unde au fost cazați 28 de beneficiari. Doi dintre ei au fost transportați la spitalele „Marius Nasta” și Obregia, iar doi au fost preluați de familii chiar de la început. În prezent, aici au mai rămas șase persoane, două femei și patru bărbați.
Cei care aveau domiciliul în Ilfov au fost deja preluați și redistribuiți unităților de pe raza județului. Cei care aveau nevoie de îngrijiri medicale speciale se află în continuare în spitale. Au rămas cei cărora nu li s-au găsit încă actele și care au buletin de București. Alți opt oameni sunt cazați la un cămin din Berceni.
„Tăiau un crenvurșt și făceau din el patru”
În cei doi ani petrecuți la Ilfov, Roberto spune că le-a văzut pe toate. Iar cei mai de temut erau infirmierii, susține el.
„Când tăiau unghiile, infirmierele intrau adânc, până dădea sângele. Dacă ziceai ceva se făceau că nu aud. Ascultau muzică în căști și se făceau că lucrează”, explică el viața în căminul Cora din Voluntari.
„Eu nu mai vreau să mă întorc acolo!”, spune tranșant. Îmbrăcat cu haine cu câteva numere mai mari, Roberto sare din vârful patului ca să explice gesticulând amplu.
„Infirmierii ne făceau cu ou și cu oțet”, afirmă el. Susține că rezidenții au suferit mai multe abuzuri din partea angajaților. De pildă, aveau un meniu precar și pune asta pe seama faptului că „ne furau din mâncare”.
Aici (la Teodora, n.r.) se dau doi crenvurști. Acolo, tăia unul și făcea din el patru. Aici, dimineața, ne dau o cutie de pate de ficat, să ne ajungă la patru felii de pâine. Acolo, ne întindeau ei pe o felie puțin pate și atât.
Roberto, fost rezident al Casei Cora:
Nu a reclamat niciodată nemulțumirile astea, fiind convins că nu i se va face dreptate. „Conducerea ține cu infirmierele, nu cu pacienții! Pacienții, îi dai afară și ai terminat, iei alții”, spune bărbatul.
„I-au tras un șut, ca la arte marțiale”
Abuzurile luau de multe ori forma unor violențe fizice, susține Roberto. Cei mai vulnerabili erau bătrânii. „Erau bătuți pentru că înfundau sau murdăreau toaletele”, povestește el.
Un incident aparte pe care l-a reținut a fost cu un coleg care era mut. „Era frumos, înalt, slab, semăna cu un neamț blond. Când îi venea foamea, fura din bucătărie lapte. Îl opreau pentru ei (angajații, n.r.), nouă nu ne dădeau niciodată. Ne dădeau ceai. L-au lăsat o dată, de două ori, și după aia l-au luat la palme. I-au tras un șut, ca la arte marțiale (imită lovitura și ridică piciorul paralel cu podeaua, n.r.). O infirmieră a început să-i dea cu piciorul în cap. A fost ceva oribil”, își amintește Roberto.
Nimeni nu i-a sărit în ajutor bărbatului – „fiecare avea problemele lui”. Nici omul nu a luat nicio măsură, deși avea familie. „Nici nu se bătea, că știa că o pățește mai rău: îl leagă de pat și-l bat”, explică Roberto.
Un alt obicei al infirmierelor de la Cora era acela de a-i închide în camere pe beneficiari când spălau cu mopul podelele. „Uneori ne uitau închiși câte o oră, două. Noi la 11 primeam o gustare, cu dulciuri. Și trebuia să batem în ușă să ne dea drumul. Până la urmă o deschideau, dar cu discuții”, povestește Roberto.
Muncă ilegală plătită în țigări
La fel ca alți oameni cazați la Voluntari, cu care Libertatea a vorbit săptămâna aceasta, Roberto confirmă că țigările erau cel mai de preț lucru în cămin. Ca la închisoare. „Tranzacționau în țigări și cei care nu fumau. Luai cu împrumut una, dădeai două înapoi”, își amintește bărbatul.
Povestește că, dacă erai de ajutor la întreținerea locului, primeai drept răsplată o țigară. „Eu am săpat în grădină, cu un prieten, Emil, care a plecat înainte să vină mascații. Am curățat buruienile pe o rază de 10 metri pătrați. Pentru asta am primit amândoi câte o țigară și o cafea”, spune Roberto.
Nenea Iancu, mecanic de utilaje
În același salon cu Roberto, Iancu stă pe marginea patului și se plânge că e prea înalt, îl dor șoldurile. Acum câțiva ani a făcut un AVC, a avut o pareză pe dreapta. Acum a rămas cu sechele: nu are forță în mână, nu îndoaie talpa piciorului complet și a avut o operație de șold. O asistentă îi aduce un scaun, bătrânul în vârstă de 81 de ani se instalează mai comod și pune mâna pe o hârtiuță.
Nenea Iancu
Are o listă cu toate afecțiunile lui, din care citește tacticos, așa cum facem toți când căutăm alinare în problemele pe care le avem: „Varice – moștenire de la tata, cataractă – moștenire de la mama, prostată, stări de amețeală, probleme cu urechea dreaptă și cam uit”. Iancu a fost diagnosticat cu început de demență și are pierderi temporare de memorie. De cataractă a fost operat în februarie la un ochi, acum așteaptă să fie operat la celălalt.
Face o pauză scurtă, își amintește de un alt necaz: nu are încă documentele ca să poată să ajungă la medic. Cardul lui de sănătate a rămas printre obiectele confiscate de DIICOT de la azilul din Voluntari.
Ar vrea acasă
Nenea Iancu, cum îi place lui să i se zică, a ajuns pe 15 martie, la Centrul Cora din Voluntari. A fost internat de un nepot, care primise recomandare de la un amic ce-și dusese acolo mama. El are două fete, dar nu ține legătura prea mult cu ele. „Una este în Olanda, alta, care nu m-a ascultat deloc, este în stradă”, spune bătrânul.
De fel e din satul Mănăstirea, județul Călărași. S-a pensionat în 1997, după ce a muncit o viață ca mecanic de utilaje; apoi a mai lucrat opt ani, că i s-a permis. Până la accidentul vascular, a trăit singur, în casa lui de la țară – îl mai ajuta o rudă care-i era și vecină.
Acum, dacă ar face recuperare și și-ar recăpăta complet mobilitatea, s-ar muta înapoi. S-ar descurca, e convins, cu pensia lui de 2.800 de lei, și cu ce îi oferă pământul. La azil parcă nu s-ar mai întoarce.
„De îmi dădea sîngele”
În enumerarea afecțiunilor de pe listă, i-a mai rămas doar una. „O mâncărime, așa, pe mâini. Acum nu mai este. Acolo (la Voluntari, n.r.) era”, adaugă Iancu. „Când mă apuca, mă scărpinam de îmi dădea sângele”, își amintește.
Nu a aflat cauza și nici cum s-ar fi putut trata. Când era la Cora, s-a dus la asistenta medicală: „I-am pus multe întrebări, ea mi-a răspuns: «Eu nu sunt doctor». Și avea dreptate…”.
Niciun medic
Nu exista un medic care să-i îngrijească permanent pe rezidenții din centru. Avea lipit de un geam un afiș cu programul, dar nici acela nu era respectat, spune bătrânul. „Venea la sfântu așteaptă. Din cinci zile venea una.” Așa că el n-a ajuns niciodată să îl cunoască pe doctorul care se ocupa de ei.
Nici celelalte afecțiuni nu au primit prea multă atenție din partea personalului. Cu o excepție notabilă: spune că i se organizau uneori ședințe de kinetoterapie.
Când avea putere – sau curaj – se plimba singur prin curte. Tot ca un exercițiu de recuperare. „Odată am căzut, mi-am julit nasul”, așa că a fost mai precaut în a ieși în afara vilei. Alte activități nu existau pentru locatari. În loc de distracție, Iancu se uita la televizor.
„Urla libertatea în mine”
La Centrul de îngrijire și asistență Sf. Luca, din Berceni, au fost transferate opt persoane din azilele din Ilfov. Toți cu probleme psihice. Libertatea a stat de vorbă cu trei dintre ei, toți sub tratament și stabili.
În curtea centrului de îngrijire și asistență Sf. Luca.
„Timpul a fost cel care mi-a aranjat viața”, spune Doru
Doru, un bărbat de 68 de ani, de statură medie și slab, este diagnosticat cu schizofrenie, dar și cu exoftalmie, o afecțiune a ochilor. Încă are la mâna dreaptă brățara de identitate de la spitalul unde a fost dus pentru evaluare medicală după desciderea procurorilor DIICOT.
El a ajuns în grija statului în urmă cu trei ani, după ce și-a pierdut casa. „Am ajuns la căminul-spital din Afumați pentru că așa a decis judecătorul. Nu am mai putut plăti întreținerea”, explică el. Inginer de profesie, a locuit în cartierul Ghencea și a lucrat la uzina Vulcan.
Între timp, a trecut prin mai multe cămine. De la Afumați a ajuns la Pasărea și apoi la Cora, din Voluntari. A fost și bine, și rău la azil, spune Doru. „Aveam o fântână arteziană, cu pești în apă. Erau și câțiva câini”, descrie el binele.
Doru a ajuns în grija statului după ce și-a pierdut casa.
La început mi-a fost greu. Urla libertatea în mine. Timpul a fost cel care mi-a aranjat viața. Îmi lipsesc obiectele mărunte: o foarfecă, un ac și ață. Aici, nu avem voie cu ele.
Doru, fost rezident al căminelor din Voluntari:
Pentru el, viața se împarte, foarte bine determinat, în două. Și nu boala este linia de separație, ci libertatea. Adesea, când vorbește de trecut, Doru revine la aceste cuvinte: „înainte, când eram în libertate…”. Viața lui „în libertate” îl ducea, negreșit, iarna, într-o stațiune montană unde schia cât era ziua de lungă.
Nu mai știe când a fost ultima oară, să tot fie 20 de ani. „Chiar, în România om avea pârtii de schi alpin?”, întreabă fără să aștepte vreun răspuns.
„În alte cămine mâncam cât voiam. La Cora, nu”
La Cora, Doru avea vreme să se gândească la toate. Nici nu avea ce să facă, în afară să se uite la televizor. Nu i se organizau activități, nici la muncă nu era pus. Spune că nici de violențe n-a avut parte. Dar a văzut cum alți colegi de-ai lui au fost bătuți. „Cei care erau nestăpâniți. Unul a sărit gardul. După ce l-au adus înapoi, tot nu a renunțat la fugă. Și ca să-l cumințească, l-au bătut. Am văzut cum au dat în el cu mâinile, în zona capului, a umerilor. De fiecare dată când voia să fugă”, a descris el episodul.
Pentru el, cele mai greu de îndurat momente erau cele când li se făcea foame. Și li se făcea des. „Ni se cam făcea gol în stomac. În alte cămine mâncam cât voiam. Aici, la Cora, nu. Porțiile erau mici și puține.”
Și mai are o amintire de la azilul din Voluntari care-l bântuie.
„Se și murea la cămin. Am văzut cum erau transportați în saci negri într-o încăpere specială, unde erau toaletați și apoi puși în coșciug.”
„Mortalitatea era la ea acasă acolo. Am văzut mai mulți morți decât în tot restul vieții mele.”
Doamna Angela: „Eu am lucrat la bucătărie, să mă țin ocupată”
În curtea cu trei foișoare a căminului din București apare un bărbat cu părul cărunt. Îl cheamă Constantin, dar vrea să fie alintat Costel, firește. În vârstă de 72 de ani, a stat un an și jumătate la căminul Sf. Gabriel cel Viteaz. Și el a fost diagnosticat cu schizofrenie.
„Am primit pensie de handicap după ce am stat o lună la Obregia”, explică el. Șofer profesionist, „pe «articulată», autobuzul cu burduf”, Costel nu a văzut prea multe în cămin, iar de condiții nu se plânge. „Eu mergeam acolo doar ca să dorm. Ajungeam seara, iar dimineața plecam”, explică el. Ziua stă la fata lui. „Are soț și doi copii și nu are o cameră și pentru mine.”
Costel, 72 de ani
Sub un alt umbrar, trei femei în vârstă stau la povești și sorb agale din cafele. La mijloc, e doamna Angela. E înaltă și slabă, poartă o pereche de ochelari de vedere cu un braț lipit cu scotch. Unghiile îngălbenite de la mâna dreaptă îi trădează viciul de fumătoare cu vechime.
A împlinit 75 de ani săptămâna trecută. N-a avut petrecere la cămin, dar a avut un tort adus de fiica ei. „Am râs o oră și ne-am certat două”, își descrie ea, cu autoironie, ziua aniversară.
Deși refuză să admită că are vreo problemă psihică, a fost diagnosticată cu tulburare bipolară. De aici a început o luptă în instanță cu una din fiicele ei: acum doi ani, a fost internată la Obregia. I-a devenit tutore și a internat-o la cămin. Angela nu înțelege de ce se întâmplă toate astea și a dat-o în judecată.
Doamna Angela
La căminul Cora din Voluntari a ajuns în această primăvară, în aprilie. „A fost bine”, nu se plânge de condiții.
„Apărea scandal doar când unii dintre ei mergeau pe furiș la bucătărie și mâncau tot ce găseau acolo”. Angela susține că nu au fost puși să muncească. „Eu am lucrat la bucătărie, dar pentru că am vrut eu, să mă țin ocupată.” Apoi se întoarce la cafea, cu prietenele ei, la umbră.
În curtea centrului
