Verdictul ÎCCJ, care-i inocentează definitiv pe cei doi securiști implicați în suprimarea inginerului Gheorghe Ursu, dezvăluie doar un secret din păcate știut de toată lumea: Justiția din statul român al anului de grație 2023 nu își permite să condamne, nici măcar printr-un proces cu valoare simbolică și pedagogică, atrocele crime ale poliției politice comuniste.
Cititorii acestui editorial au auzit fără îndoială de cazul inginerului Gheorghe Ursu, măcar pentru că rețelele sociale au fost copleșite de reacții indignate de îndată ce ÎCCJ a stabilit, printr-un verdict scandalos, „inocența” lui Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș (foști anchetatori la Direcția a VI-a a Securității) direct implicați – împreună cu „superiorii” lor ierarhici – în asasinarea disidentului. Poate că, aflați în mult-așteptate vacanțe, mulți s-au simțit chiar agasați de amploarea reacțiilor în jurul unui eveniment care, petrecut cu decenii în urmă (1985), nu merita atâta vâlvă.
E adevărat, Gheorghe Ursu a fost doar una dintre sutele de mii de victime ale regimului comunist. Acel regim a distrus în deceniul stalinist aproape toată elita intelectuală, politică și antreprenorială a României monarhice, lichidându-i până și pe corifeii Marii Uniri de la 1918.
Dincolo de cei închiși după procese trucate, omorâți prin rele tratamente sau cu pistolul în ceafă, au existat milioane de alte persoane direct lovite prin penuria permanentă de alimente și medicamente, prin condamnări nedrepte și prin confiscarea de către FSN și Ion Iliescu a Revoluției anticomuniste pornite la Timișoara.
Ultimii pe această listă macabră au fost cei peste 1.000 de români uciși în decembrie ’89 și sutele de mutilați, sau chiar executați de lunetiști, în cursul succesivelor „mineriade”. Nici lor nu li s-a asigurat, până astăzi, vreo urmă de dreptate.
Bilanțul detaliat al Gulagului românesc a avut loc abia în 2006, prin Raportul Comisiei de istorici conduse de profesorul Vladimir Tismăneanu, care a fost asumat de fostul președinte Traian Băsescu, huiduit în Parlamentul țării atunci când a îndrăznit să citească o declarație politică în acest sens. Cu toate acestea, nu trăim tot în comunism. Noul regim s-a pretins democratic, iar țara a fost acceptată în NATO și UE, ca democrație funcțională.
Pentru atingerea respectivelor obiective, diferitele guverne (mai cu seamă de centru-dreapta) au fost nevoite să propună reparații către foștii deținuți politici și au înființat instituții memoriale care să cerceteze trecutul dictatorial al țării. Politizarea acestor instituții e un fapt lamentabil, menit să le submineze credibilitatea, dar ele au făcut totuși pași importanți spre stabilirea adevărului. Pe de altă parte, nucleul dur al dosarelor de Securitate nu a fost livrat spre CNSAS, folosind în continuare ca bază de șantaj, sub cinicul pretext al protejării unor eterne „secrete de stat”.
Iată însă că verdictul ÎCCJ, care-i inocentează definitiv pe cei doi securiști implicați în suprimarea inginerului Gheorghe Ursu, dezvăluie doar un secret din păcate știut de toată lumea: Justiția din statul român al anului de grație 2023 nu își permite să condamne, nici măcar printr-un proces cu valoare simbolică și pedagogică, atrocele crime ale poliției politice comuniste. Această absurdă concluzie se desprinde cu limpezime din motivația hotărârii adoptate de ÎCCJ, în care contextul istoric al crimei este dedramatizat cu o falsă candoare, în vreme ce victima abuzurilor criminale pare să fi primit taman ce merita (în calitate de „infractor” care deținea, ilicit, 17 dolari americani)…
Nedreptatea acestei „soluții” va accentua defetismul social, neîncrederea dintre cetățeni și autorități, emigrația din disperare și silă, diminuând șansa noilor generații de a fi educate în spiritul valorilor democratice.
Mesajul implicit transmis de verdict este sinistru: dacă ucizi sub acoperirea unor ordine primite de la reprezentanții statului român, te vei bucura de o deplină impunitate.
Firește că, așa cum nota un politolog, asasinii lui Gheorghe Ursu au fost deja condamnați prin „memoria socială”. Însă Ursu trăiește prin fiul său, Andrei, care se luptă de 30 de ani pentru a-i face dreptate tatălui său, iar nedreptatea recentă, care pune capac unui deceniu de slăbire a standardelor democratice, nu poate fi absorbită tectonic, în subconștientul colectiv. Ea va continua să ne bântuie conștiința, dându-ne simultan sentimentul eșecului societal și convingerea că „statul” nu e protectorul drepturilor noastre, ci mai curând o amenințare difuză, care poate răbufni în orice moment.
Eu unul am căutat o altă „temă” pentru editorialul meu săptămânal din „Libertatea”, însă pur și simplu n-am putut evita presiunea morală și frustrarea generată de ceea ce s-a numit „a doua asasinare a lui Gheorghe Ursu”.
Nu știu dacă dl Andrei Ursu mai are vreo cale de recurs, de pildă la CEDO. Știu însă că rușinea acestui moment de injustiție flagrantă ne va urmări multă vreme, ca fantomă a unui trecut odios, care nici nu vrea să treacă, nici nu izbutește să se îndrepte.
