O altă rezolvare a unui subiect de Bac la Limba Română. Romanul care are toate elementele unui bestseller, chiar și într-o eră digitalizată

Ai avut de ales între Camil Petrescu și Liviu Rebreanu. L-ai ales pe ultimul pentru că ai învățat mai bine referatul. Și eu l-aș fi ales pe Rebreanu, pentru că, anul ăsta, din cauza BAC-ului tău, i-am citit romanele „Pădurea spânzuraților” și „Ion”. Așa încât, pot să-ți vorbesc pe text, nu din auzite, nu din amintiri, nu din ce zice lumea pe Facebook. 

Literatura română clasică este fascinantă. Numai dacă o citești. Sau dacă ai fi avut niște profesori care să te facă să-i descoperi comorile. Avem literatură valoroasă, dar puțini profesori de valoare. Cu profesori rutinați și plafonați, avem generații de elevi pentru care Camil Petrescu și Liviu Rebreanu sunt invizibili. Generația ta, lovită de pandemie și de greva profesorilor, bifează limba română ca o sarcină de serviciu la locul de muncă al părinților. 

Românii își declară dragostea pentru valorile naționale, dar puțini se laudă că citesc literatură română clasică

Probabil că literatura clasică, reprezentată prin operele lui Eminescu, Creangă, Slavici, Rebreanu, Ion Barbu, Arghezi și Caragiale, are același destin ca și biata Ana Baciu, fata cea bogată din romanul „Ion”: n-are noroc în dragoste. Este înșelată. Mai toți românii își declară dragostea și atașamentul pentru valorile naționale, dar puțini se laudă că îi citesc/recitesc. (Eu nu mă laud. Aș fi dat acum a doua oară Bacul la Română, ca să văd unde am greșit la primul meu Bac.)

Este mult mai cool să te dai în vânt după niște autori străini la modă, care primesc premii înrolate noilor ideologii, sau să dai like la pozele autorilor români contemporani care se tot promovează forțat și penibil pe Facebook. 

Cât de modern este romanul „Ion” al lui Rebreanu

Sunt convins că n-ai să găsești în literatura română contemporană niște personaje atât de puternice ca în „Ion” al lui Rebreanu. De ce trebuie să-ți displacă faptul că acțiunea romanului se petrece într-un sat din Ardeal la începutul secolului al XX-lea? Într-adevăr, oamenii de acolo n-aveau tras curent electric, nici sisteme de canalizare și gaze, nici cablu TV. Este acesta un motiv să strâmbi din nas pentru că nu-i modern romanul lui Rebreanu?

Dar cât de moderne sunt satele din România în care veceurile sunt în fundul curților? Că e un roman prăfuit, că nu e „digital”? Ba este un roman modern! Nu contează locul și timpul, ci forța personajelor și patimile pe care le trăiesc! Sunt valabile și-n ziua de azi.  

Poza satului din urmă cu un secol, la fel de actuală 

Hai să luăm primul capitol, cu desfășurarea horei în ziua de duminică, în curtea Teodosiei! Rebreanu n-a făcut cursuri de scriere creativă la Hollywood sau Londra, dar a știut ca un profesionist cum să înceapă romanul: în prima scenă sunt prezentate mai toate personajele. Unii dansează la horă, alții se uită la dansatori.  Nu degeaba face asta autorul. Fruntașii satului, primarul, chiaburii (mă rog, țăranii cu mai mult pământ) discută între ei, separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. Stratificarea socială este evidentă. Asta-i poza satului. 

Așa se întâmplă și în zilele noastre: bogații petrec cu bogați, bugetarii trăiesc cu bugetarii, Ciolacu și Ciucă stau strâns uniți în Palatul Victoria, pentru că de când e lumea asta pe pământ, cei cu stare nu se amestecă cu „prostimea”.

În această poză a satului din urmă cu un secol, Ion al Glanetașului are un plan: s-o ia la dans pe Ana, fată bogată, dar urâțică, cu o față lunguiață, arsă de soare, cu „o întipărire de suferință”. Deși bărbatul o iubește pe Florica, fată frumoasă, dar săracă. 

Cum gândește Ion: „Trebuie s-o iau pe Ana, să am pământ mult!” Ion știe că, fără pământ, este un nimeni în satul său, nu are demnitate, onoare, cuvânt, nu-i băgat în seamă, toți îl calcă în picioare și-l batjocoresc: un sărăntoc. 

Glasul pământului vs glasul înavuțirii 

La fel ca în România de azi? Cel bogat e deștept, cel sărac e prost pentru că n-a știut să facă bani. De exemplu, profesorii! Ei sunt proștii României pentru că sunt prost plătiți. De ce să condamnăm cu ipocrizie viața din satul lui Ion? Vezi în jurul tău cum se sparg în figuri tot felul de panarame în funcții la stat, cu privilegii, cu mașini, case și vacanțe exotice! Măcar în satul lui Rebreanu, agoniseala era făcută prin muncă, nu prin evaziune ca în capitalismul românesc. Ai să-mi spui că tu ai dat BAC-ul în cu totul alte vremuri decât în cele din satul Glanetașului. Eroare! 

Patima dezumanizantă, bogăția care face diferența, compromisurile în dragoste, căsătoria din interes, lăcomia, toate sunt și acum în oameni, imposibil de cuantificat în ce proporție. Dacă în „Ion” se aude în străfunduri „glasul pământului”, acum se aude ostentativ și tare doar „glasul înavuțirii”. 

Personajele lui Rebreanu – bune de un bestseller 

Dar să mă întorc la personaje! Ion al Glanetașului este un personaj fabulos în evoluția sa: sărac, iute și „harnic ca mă-sa”, silitor, isteț, cuminte, trezește simpatia învățătorului Herdelea, dar renunță la școală pentru că munca pământului îi este mai dragă decât cartea. Ah, vezi că există și al doilea plan în roman: cel al intelectualității rurale, reprezentată de familia învățătorului Herdelea! Nu-i nicio rușine să-ți placă munca pământului. Poftim, Ion al lui Rebreanu n-are BAC-ul! E țăran. Pentru că Vasile Baciu, tatăl Anei, l-a umilit la horă, făcându-l „hoț”, „sărăntoc” și „tâlhar”, Ion se mânie. Este sărac, dar orgolios. Sărăcia îi apare ca o condamnare pe viață. Nu poate să se împace cu asta. De aceea îi face curte Anei, „Hei, Anuța, mult aleanu-i în inima mea”, dar în același timp gândește ca un mișel: „Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!” Asta în timp ce Ana e beată de fericire pentru că un bărbat așa chipeș ca Ion o joacă la horă: „Ionică, norocul meu!” 

Nu m-apuc să-ți povestesc romanul. Atenție la evoluția personajelor! După ce o lasă însărcinată pe Ana, sperând să-i forțeze mâna viitorului socru să-i dea pământul cuvenit drept zestre, Ion se înstrăinează de fată, devenind cinic, crud și bădăran. Ana, însărcinată, bătută de tată și alungată, se refugiază în casa Glanetașilor. Urmează o scenă greu de îndurat pentru cititor: „ …liniștit, ca și când n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o mușcătură de slănină și o potrivea pe o felie de mălai…” iar „molfăitul flăcăului, în urechile Anei, răsuna batjocoritor”. După ce intră în posesia pământului, Ion devine brutal și inuman cu Ana: „Da’, omoară-te, dracului, că poate am să scap de tine”. Sinuciderea soției nu-i trezește conștiința, ba dimpotrivă, revine cu patimă, la Florica, femeia altuia. Alegerea este fatală, precum ai învățat în referatul pentru BAC.

De ce „Ion” n-ar fi o poveste cât se poate de contemporană, captivantă și seducătoare printre atâtea știri de fapt divers (accidente de circulație și „disconfort termic”) și tabloide (câți bani a cheltuit o guristă autohtonă în vacanța din Dubai)? 

Nevoia de profesori cu har 

De ce nu recunoaștem că este mai multă viață și pasiune în „Ion” decât în fandoselile vedetelor care-și promovează zilnic futilitățile în presă? Ce-i lipsește lui „Ion” pentru a deveni un bestseller pentru generația ta digitalizată cu forța în pandemie? 

Îți spun eu, care am recitit „Ion”: un profesor cu har, care iubește literatura și știe să le dăruiască elevilor inefabilul acesteia. Pentru că literatura nu-i un referat sau un raport de activitate.      

Unde mai găsești astfel de sintagme „glasul pământului” și „glasul iubirii” ca în romanul lui Rebreanu? Ce tulburător sună: „glasul pământului”! Ah, era să uit tocmai scena memorabilă a romanului: Ion sărutând pământul. Este o scenă cât se poate de verosimilă. Pentru Ion, pământul capătă atributele unui ibovnice și-i trezește „o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări”. N-am văzut în prezent vreun astfel de gest memorabil. Becali sărutând icoane… (Ce comedie proastă!) Oare cum i-ar sta lui Becali să fie surprins de televiziunile pupincuriste sărutând o brazdă de teren intravilan sau botul unui berbec? Total fals! Dar nu vreau să te zăpăcesc! Asta e fascinant în „Ion”: dezlănțuirea impulsurilor obscure, cruzimea răbufnirilor instinctuale, violența și pasiunile, toate angrenate în jocul orb al destinului individual.  

D-aia merită să citești „Ion” de Liviu Rebreanu, cel mai bun romancier al românilor: ca să nu trăiești luată de valurile de superficialitate și de prostie din prezent. Clasicii literaturii române, la care proștii strâmbă din nas numai cu ocazia BAC-ului, îți folosesc în viață, te asigur. Dar asta ai să descoperi tu, singură, la ce îți vor folosi, nimeni n-o să-ți răspundă, trebuie doar să-i citești/recitești. Aștept cu înfrigurare rezultatele tale la BAC.

Notă: Îi mulțumesc din nou doamnei profesoare Petra Pașcanu pentru discuțiile despre romanele lui Liviu Rebreanu, inclusiv montarea spectacolului „Pădurea spânzuraților”, în regia lui Radu Afrim de la TNB, care mi-au inspirat scrierea acestui text.