La o săptămână de la izbucnirea războiului din Israel, am deschis cartea „Ierusalim – biografia unui oraș”, scrisă de istoricul Simon Sebag Montefiore*. Cred că este cel mai bun lucru pe care-l fac când izbucnește un conflict: citesc sau recitesc o carte de istorie. O carte bună. Ca să știu ce mi se întâmplă. N-am tupeul și competența ca să-mi dau cu părerea despre chestiunea respectivă și nici n-am chef să adopt poziția unui influencer sau lider de opinie ca să împart dreptatea și adevărul.
„Ierusalim” este o carte foarte bună. Pentru că personajul principal nu este vreun om, împărat sau rege, premier sau general, ci orașul Ierusalim. Într-unul din ultimele capitole ale cărții se povestește despre cucerirea Orașului Vechi de către armata israeliană în timpul Războiului de Șase Zile din 1967. Montefiore a evitat să relateze manevrele militare din acele zile, așa cum fac analiștii, generalii și experții militari care își dau acum cu părerea despre orice la televiziunile noastre. (Cu siguranță, ar fi ieșit un text plicticos.)
Istoricul povestește cu talent scene, atitudini și decizii ale liderilor de atunci, consemnează declarații memorabile și reacții, toate asamblate într-o poveste care îl ține cu sufletul la gură pe cititor până la finalul capitolului. Montefiore este un maestru al portretului.
Când consemnează că, pe 1 iunie 1967, Moshe Dayan a depus jurământul de ministru al Apărării în guvernul condus de ezitantul premier Levi Eshkol, Montefiore nu ratează ocazia de a-i face un portret memorabil generalului „care își purta mereu peste ochi peticul de piele neagră distinctiv”. Istoricul apelează la surse ca un profesionist, nu vorbește după ureche (precum „specialiștii” care apar în studiourile televiziunilor noastre):
„Era excepțional de inteligent, își amintește prietenul lui, Șimon Peres, avea o minte strălucită și niciodată nu spunea vreo prostie. Camaradul său, generalul Ariel Sharon, era de părere că Dayan «se trezea cu o sută de idei în minte. Dintre acestea, nouăzeci și cinci erau periculoase, alte trei erau proaste, dar cele două rămase erau geniale»”.
Montefiore invocă și amintirile unui coleg de clasă al lui Dayan, care-l descrie ca fiind „un mincinos, un fanfaron și un intrigant, dar în ciuda tuturor acestor lucruri era obiectul unei admirații profunde.” Dayan, discipolul lui Ben-Gurion, era un singuratic fără prieteni, un saltimbanc impenetrabil și un afemeiat priapic, mai notează Montefiore. Ben-Gurion spunea că este „turnat din material biblic”, ca regele David. Criticii îl considerau un „partizan și un aventurier”. Tot prietenul său, Șimon Perez, a fost surprins când Dayan i-a mărturisit: „Să ții minte un lucru: pe mine nu te poți bizui”.
Ajuns la acest portret, am crezut că Montefiore își va lua personajul și-l va pune în fruntea trupelor în lupta cu cele trei armate ale vecinilor: Egipt, Iordania și Siria, transformându-l într-un erou. M-am înșelat. Personajul principal, mi-am amintit, este Ierusalimul.
Amenințarea din vara anului 1967 era copleșitoare. Armata arabilor avea pe câmpul de luptă 500.000 de soldați, 5.000 de tancuri și 900 de avioane. „Țelul nostru este să distrugem Israelul”, a spus Gamal Abdel Nasser, liderul egiptean.
La rândul său, președintele Aref al Irakului a explicat că „scopul nostru este să ștergem cu totul de pe hartă Israelul.” Armata israeliană avea 275.000 de oameni, 1.100 de tancuri și 200 de avioane.
Pe 5 iunie, la ora 7:10, piloții israelieni au surprins și au distrus aviația egipteană, dar la Ierusalim, generalul Narkiss, numit de Dayan comandantul orașului, se temea de atacul iordanienilor pe muntele Scopus care ar fi dus la încercuirea a 197.000 de evrei din vestul Ierusalimului. După ora 8:00, sirenele au anunțat un atac aerian. Manuscrisele de la Marea Moartă erau depozitate la loc sigur. Israelul l-a avertizat de trei ori pe regele Hussein al Iordaniei pe trei canale diplomatice – prin Departamentul de Stat al SUA, prin reprezentantul ONU la Ierusalim și prin Foreign Office. Era același mesaj:
„Israelul nu, repetăm, nu va ataca Iordania, dacă Iordania menține liniștea. Dar, dacă Iordania deschide ostilitățile, Israelul va riposta cu toată forța.”
La ora 11:15, artileria iordaniană a lansat un baraj de 6.000 de obuze împotriva Ierusalimul evreiesc, lovind Knessetul și reședința prim-ministrului, precum și spitalul Hadassah și Biserica Adormirea Maicii Domnului de pe Muntele Sion”, notează Montefiore. Israelul a ripostat cu armament ușor.
Montefiore scrie că Dayan venera Ierusalimul, „dar a înțeles că însăși existența Israelului era amenințată de situația politică încurcată a orașului.” De aceea, a amânat cât a putut să atace și să cucerească Orașul Vechi. Până la urmă, sub presiunea evenimentelor, Consiliul de Securitate al ONU se pregătea să ceară încetarea focului, armata israeliană a atacat Orașul Vechi. Colonelul Motta Gur, comandantul parașutiștilor, le-a spus militarilor:
„În scurt timp, vom intra. Orașul străvechi al Ierusalimului, la care visăm de generații și pentru care ne luptăm – noi vom fi primii care vor intra în el. Națiunea evreiască așteaptă victoria noastră. Fiți mândri.”
Valoarea fragmentului care urmează nu rezidă din eroismul descris de istoric, ci de modul cum sunt redate emoțiile soldaților israelieni, o generație care nu văzuse până atunci Orașul Vechi.
Tancurile lor Sherman au ajuns în apropierea Grădinii Ghetsimani. Parașutiștii au pătruns în Via Dolorosa. Un ofițer israelian era uimit:
„Iată-te pe un autoblindat cu roți și șenile după două zile de lupte, cu împușcăturile încă răsunând în aer, când deodată pătrunzi în acest spațiu vast, pe care l-am văzut doar în fotografii.”
Și tot ofițerul a continuat:
„Cu toate că nu sunt religios, nu cred că a existat un om care să nu fie copleșit de emoție. Ceva s-a întâmplat.”
Pe Muntele Templului, colonelul Motta Gur și parașutiștii săi nu știau cum să ajungă la Zid. Noroc cu un bătrân… arab care le-a arătat Poarta Magherb și cele trei companii de parașutiști au ajuns la locul sfânt. Rabinul Shlomo Goren, preotul miliatar-șef al Armatei Israeliene, s-a apropiat de zid și „a început să recite rugăciunea de jale Kaddish, în timp ce soldații se rugau, plângeau, aplaudau, dansau, iar unii cântau noul imn al orașului, Ierusalimul de Aur”.
La ora 14:30, Moshe Dayan, Ițhak Rabin, șeful Statului Major al armatei israeliene și generalul Narkis au intrat în Orașul Vechi, trecând pe lângă „tancurile fumegânde”. Pe măsură ce se apropiau de Zid, Rubin și-a amintit de copilăria sa. Tot el a spus mai târziu:
„A fost momentul culminant al vieții mele. Ani de-a rândul am nutrit în taină visul că aș putea juca un rol în recuperarea Zidului de Vest pentru poporul evreu. Acum, acel vis se împlinise și mă întrebam de ce, dintre toți oamenii, mi-a revenit mie acest privilegiu”.
Un nume pentru război
Morocănosul și laconicul Rubin a primit onoarea să dea un nume războiului. El l-a numit simplu: Războiul de Șase Zile. Moshe Dayan a scris pe o bucățică de hârtie – „Fie care pacea să coboare peste toată casa lui Israel” – pe care a introdus-o printre pietrele Zidului. După aceea, ministrul a spus:
„Am unit acest oraș, capitala Israelului, și nu-l vom mai diviza niciodată. Vecinilor noștri arabi, Israelul le întinde o mână pașnică și tuturor popoarelor de toate credințele le garantăm deplina libertate religioasă. Nu am venit să cucerim locurile sfinte ale altora, ci să trăim cu ceilalți în armonie.”
Apoi, Dayan a cules câteva ciclame sălbatice, care înfloriseră între Zid și Poarta Magreb, ca să-i dăruiască soției sale mult încercate, notează Montefiore cu o tandră ironie.
Pacea n-a coborât încă peste casa lui Israel. Dar există această carte a lui Montefiore care poate fi citită și în vreme de război.
* „Ierusalim – biografia unui oraș”, de Simon Sebag Montefiore, traducere de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor și Constantin Dumitru Palcus, Editura Trei, 2012
foto: Fostul șef al Armatei israeliene Moshe Dayan și viitorul premier Ariel Sharon/Hepta
