Fost director al Libertatea și Gazeta Sporturilor, Mihnea Vasiliu s-a stins la 57 de ani și a fost înmormântat ieri. Colaborator al ziarului și, totodată, om care-l cunoștea de decenii pe Mihnea, Costi Rogozanu îi schițează trăsăturile care se suprapun peste tabloul unei meserii dificile: aceea de om care are grijă de ziariști și de interesul public, luptându-se cu patronii, atunci când e nevoie. Și e nevoie.
Mihnea Vasiliu a murit. Nu pot să-i fac un portret „de prieten”, e sufocant să descrii pierderea la acest nivel. Și oricum ar fi râs de atâta vaiet personal. Merită însă făcută publică partea nevăzută și extrem de importantă pe care a reprezentat-o Mihnea pentru ziariștii care se iau în serios: tipul puternic care ține spatele în momente grele, nu doar un simplu director la o firmă de produs „content”.
Știa cu ce se mănâncă meseria asta
Astfel de oameni-instituție sunt extrem de rari, ei sunt garanția credibilității presei, atâta câtă mai e. Și astfel de oameni nu se văd niciodată, nu semnează articole, nu iau premii.
A lucrat în vremuri dure, a fost văzut ca un „cost killer”, dar asta, cum explica el, pentru că a nimerit în vremuri de criză profundă presei.
La Ringier, în ultimii 12 ani și jumătate a dezvoltat, a adus investiții într-o eră în care foarte puțini mai băgau bani în presa tradițională. Și asta pentru că a fost unul dintre foarte puținii manageri care știau cu ce se mănâncă meseria asta.
Așa cum jurnalismul clasic e din ce în ce mai încercat de epoca vânzării textelor la bucată, tot așa se surpă pe zi ce trece instituția „publisherului”, omul care ține afacerea în picioare, protejând ziariștii de contactul direct cu banii.
Nu poți să scrii și dup-aia să ceri publicitate – explică-i asta unui blogger, influencer, tiktoker etc. E imoral, ba chiar ilegal, dacă bate spre șantaj.
În această relație bani-jurnalism stau niște intermediari care trebuie să se asigure că jurnalismul rămâne un serviciu public, nu bâtă de pamflete, invective și reclamă falsă la îndemâna patronului sau clienților.
„Nu da în ăla, că ne-a dat publicitate”
Am întâlnit nenumărați oameni care fac prost treaba asta. Ei stau între patroni și ziariști, între clienți și ziariști. Am strâns în cei 25 de muncă în presă o întreagă colecție de mesaje de pe la manageri de trei lei kilul care au stricat jurnalismul românesc.
Cum sună astfel de mesaje? Nu da în ăla, că ne-a dat publicitate. Nu da în ălălalt, că ne plătește salariile. Pentru un ziarist cât de cât ziarist, adică incomod, colțos, enervant, mesajele astea sunt banale. Și tot banal e să nu răspundă la ele și să-și vadă de treabă.
Problema e că, dacă n-ai un Mihnea în spate, treaba degenerează rapid, rămâi fără job. Iar oameni ca Mihnea au fost foarte puțini în presa românească.
Ne-am perfecționat mai degrabă în managero-jurnaliști, plini de idei proaste, care nu știu să facă nici una nici alta bine, dar știu să pupe frumos și patronii, și clienții. Pe termen lung, un comportament lingușitor distruge afacerea, iar apoi se întreabă „vai, dar de ce nu merge ziarul ăsta, de ce nu merge televiziunea asta” etc.
Mihnea Vasiliu nu avea nevoie de lauri și eroizări: într-o epocă de maxim cinism, reușea o conciliere suportabilă de partea ziariștilor. Nu putea face minuni, dar puteai să-ți faci treaba.
Stresul enorm, pitit după un râs scurt
Mihnea Vasiliu a fost om-cheie în două mari afaceri ale presei românești. A condus divizia presă în vremea când trustul lui Adrian Sîrbu era la apogeu („Mediafax” și „Ziarul financiar”, fiind perlele coroanei). A preluat apoi un tabloid care se prăbușea trist și sigur, „Libertatea”, și împreună cu echipa lui l-a făcut ce e azi, un loc de încredere. Iar încrederea se câștigă greu, costă enorm (nu doar bani, nervi, energie), se pierde rapid.
Cu ce a avut Mihnea de luptat? Cu întrebările firești pe care le pun investitorii tot timpul. De exemplu: dacă ăia iau atâția bani de la guvern, noi de ce nu putem? Dacă ăia iau atâția bani de la partide, noi de ce luăm puțin? Dacă afacerile alea imobiliare sau de asigurări sau de pariuri sportive bagă atâția bani în publicitate, de ce e musai să avem anchete despre cât de șubrede și abuzive sunt?
Să tot spui „nu” sau să tot pui condiții acelor bani ușori și compromițători, cam ăsta e jobul unui manager de presă adevărat. Stresul nu se poate imagina. Mihnea a ascuns mereu presiunea după râsul lui scurt, ascuțit, sacadat, care transmitea siguranță, care punea punct dilemelor.
Mihnea a stat mai bine de un deceniu în spatele Libertatea. Își dăduse demisia cu foarte puțin timp înainte să se întâmple tragedia. Nu discut aici condițiile, din simplul motiv că el nu a vrut să le discute. Și-a luat rămas bun de la redacție și a plecat.
Ne pregăteam de un an greu plin de alegeri, presiuni, iar o astfel de epocă fără Mihnea se anunța oricum grea. Am sperat însă că va găsi, ca de obicei, o soluție miraculoasă, că va fi omul tare din culise pentru alți ziariști, pentru alte redacții.
Nu mergea cu vrăjelile
Mulți și-l amintesc, am și văzut pe Facebook câteva astfel de evocări, drept un tip rece, cu un umor uneori brutal, pragmatic, un amestec surprinzător de introvertire cu directețe. Personalitatea lui era rezultatul logic, rațional, după contactul cu două lumi teribile: orgoliile jurnalistice și lumea banului.
Într-o ureche unii i-au urlat că vor profitul, vor câștigul de după investiția lor, în cealaltă ureche îi strigau ziariștii. A lucrat cu Sîrbu, cu Vîntu și într-o multinațională (Ringier) și, din poveștile noastre amicale, am reținut o lecție foarte importantă: Mihnea îi privea ca pe o colecție tip insectar, cu ciudățeniile lor, cu personalitățile lor.
Cum povestea Mihnea o ședință cu Sîrbu sau Vîntu nu cred că mai poate povesti cineva: sec, direct, plin de umor. Violența banului a fost transformată de Mihnea în umorul acela care unora li se părea brutal, dar mie mi s-a părut întotdeauna cea mai tare relatare realistă dintr-o lume la care nu prea avem acces direct.
Un om antibullshit. Nu mergea cu vrăjelile. Iar vrăjeala e boală grea în presă. Sunt ziariști bolnavi de ei, care se cred Nelson Mandela după ce secretă câte o mărgică pe Facebook. E o boală profesională greu de suportat.
Eroizare, victimizare, falsă conștiință, găsești de toate în redacții. Inclusiv figuranți care fac câțiva ani de presă și vând tot la prima ofertă mai interesantă de la vreun politician sau de la vreun business important. Principiile cu care îți împuiau capul sunt imediat scoase la produs. Mihnea era un anticorp natural la toată această vrăjeală. Și era sensibil când nu te așteptai, când poate conta cel mai mult.
Mihnea râdea în fața emfazei, cunoștea Occidentul, dar n-avea atitudinea servilă tipică de român la multinațională, din ăla de se simte uns cu mirul capitalului originar.
Știa să vorbească în același stil cu toată lumea. Ironiza fără filtru, nu te proteja dacă nu învățaseși să te protejezi singur deja. Jurnalismul are nevoie de astfel de luciditate, iar în ultimele decenii nu luciditatea, ci istericalele și drama au fost în meniul principal, din păcate însoțite de tot atâtea trădări ale meseriei.
Am cunoscut mulți inși cu școli importante. Principala lor problemă e că educația le-a devenit în timp un soi de garanție pentru nesimțire. Faci cine știe ce școli fancy pe-afară, iar asta devine motivul să râzi de proștii fără MBA în Vest.
Nu Mihnea, deși își făcuse MBA-ul necesar (London Business School). Era omul cu școală, dar și cu atitudine. Uneori era o combinație incredibilă de gândire rapidă de boxer (îi plăcea teribil acest sport) și informație complexă din școli înalte. Putea lua tonul unui golan superinteligent. Dar avea o educație clasică, solidă și își folosea educația eficient pe teren, nu ca să epateze câțiva fraieri.
El ne-a fost spate
La ultima noastră întâlnire mai pe îndelete, Mihnea ne-a povestit o experiență din armată, de pe vremea când era obligatorie. Mai precis despre un caporal bătut în cap și dur, dar care avea o slăbiciune, piesa de la Richi e Poveri, „Voulez vous danser?”. O pronunța cam așa: „bulevubulevudanse?”.
Și puteai, de exemplu, să iei și o bătaie bună în timp ce răcanul fredona „bulevu”. Am râs toată seara de întâmplare. Era pilda supremă despre cruzimea sorții, despre momentul în care poți fi călcat în picioare pe „bulevudanse”. Dup-aia am jucat șah.
După ce mă zăpăcea câte o partidă, mă întreba „bulevu?”. Mai începeam o partidă. Am luat bătaie în serie. (Mi-a spus apoi Raluca, soția sa, că are rating mult peste medie pe cel mai serios site de șah online.)
Boxer-șahist. Buldozer și eleganță. Direct și cu o înțelegere complexă a acelora din fața sa. Ăsta a fost Mihnea. Impasibil la teatrul prost din jur, mereu atent cu ținerea șandramalei de presă în picioare, mereu atent să nu distrugă cele mai fragile, tembele sau fermecătoare ființe din piața muncii, jurnaliștii. El a avut rolul ăla de a reuși fără a primi vreo glorie în schimb. El ne-a fost spate. Nu mai e.
