Pe cât suntem de colectiviști în instituții, în sensul că ne grupăm pe clanuri și ne susținem (doar) rudele, pe atât suntem de individualiști când vine vorba despre țară.
În ultimii 10 ani, România a pierdut, prin emigrare definitivă, populația unui județ de mărime medie: circa 500.000 de oameni. Însă numerele nu ne ajută niciodată să interiorizăm vidul. De aceea, vă propun să ne imaginăm că, de mâine, un județ al țării noastre ar fi complet depopulat: orașe tăcute, sate pustii, animale hălăduind prin curți și peste dealuri.
Și nici un om pe stradă. Nici un om pe uliță. Nimeni în case, nimeni în blocuri, nicăieri în județ.
Pe care l-ați alege, dintre cele aflate la mijlocul clasamentului demografic? Buzău sau Arad? Olt sau Hunedoara? Maramureș sau Vaslui?
Abia gândindu-ne că, de mâine, n-am mai găsi țipenie de om într-unul dintre aceste județe, abia atunci, poate, am realiza ce ni se întâmplă. Și nici atunci nu-i sigur, vorba poetului.
*
Cum se explică, totuși, paradoxul că România suferă cea mai amplă părăsire în cel mai propice moment al istoriei sale? De ce se pleacă masiv tocmai într-o perioadă în care, teoretic, ar merita din plin să trăiești aici? De ce sute de mii de români din pătura cea mai dinamică aleg exilul când, teoretic, dispun de varii posibilități de a se împlini la ei acasă?
În urmă cu câțiva ani, am făcut un experiment: am rugat o seamă de tineri stabiliți în Occident să scrie de ce au emigrat și în ce condiții s-ar mai întoarce. Din textele lor am extras atunci următoarele tipare:
1) România nu oferă posibilități și aventură, fiindcă aici se cultivă obediența și înregimentarea;
2) în România sunt tot mai puțini mentori, persoane răbdătoare care să te ia sub aripă și care să te învețe ceea ce știu fără să te umilească;
3) România nu asigură concurență onestă: avem dovezi nenumărate că, într-un mediu neviciat de corupție, tinerii români înfloresc;
4) România te judecă și te trage în jos: când găsesc un spațiu unde nu resimt atâta mâncătorie, românii se liniștesc și se așază în propria matcă;
5) România, prin liderii săi, nu știe ce să le ceară cetățenilor săi, de la studenții care vibrează de energie până la pensionarii care se simt încă în putere.
Aceasta din urmă ar fi, cred, cea mai importantă constatare: în mentalul nostru colectiv există o dispoziție către sacrificiu la care nici o entitate politică (partid, grup sau persoană) nu știe să facă apel.
Cu alte cuvinte, paradoxul de mai sus are o explicație evidentă și o alta mai subtilă. Cea evidentă ar fi că la nivel individual nu prea contează argumentele istoriei.
Simplificând, ea ar suna așa: ce-mi pasă mie că suntem în UE și în NATO din moment ce aș putea să câștig mai mult în altă țară? (Și să mă dezvolt – pentru că, e limpede, în tot acest fenomen nu e vorba doar despre bani.)
Explicația mai subtilă este că, în războiul cu televiziunea și cu rețelele de socializare, școala și familia au eșuat în a forma o conștiință națională sau măcar o scară de valori: să nu pleci doar pentru bani și să nu revii doar din lipsa lor.
Iar aici se ivește un alt paradox: pe cât suntem de colectiviști în instituții, în sensul că ne grupăm pe clanuri și ne susținem (doar) rudele, pe atât suntem de individualiști când vine vorba despre țară.
E ca și cum neamul fiecăruia dintre noi n-ar face parte dintr-o structură mai mare. Ca și cum doar el, acel neam mic – „noi și-ai noștri” –, ar merita să mai și punem osul, să mai și renunțăm la confort, să mai și gândim pe termen lung.
*
Informația de la început, cu pierderea definitivă a populației unui județ în decurs de 10 ani, provine dintr-un amplu studiu derulat de OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică).
Din același studiu reiese încă un aspect relevant: în țările de adopție, românii sunt mai dispuși decât alte nații să accepte joburi aflate sub nivelul lor de competență.
Ce înseamnă acest lucru? Dorința de a rămâne acolo este mai mare decât nevoia de împlinire a propriului potențial. Altfel spus, mulți dintre conaționalii noștri sunt gata să renunțe, cel puțin temporar, la propriile visuri, de dragul traiului în comunitatea unde s-au autoexilat.
În sufletele acestor oameni s-a produs ruptura de țară. Pentru ei, România devine trecutul, un trecut pe care, adesea, aleg să-l îngroape.
Asta-mi aduce aminte de o expresie tulburătoare – „praznicul exilului”, folosită de Mircea Eliade într-o dedicație făcută lui Matei Călinescu*.
Exilul e o moarte simbolică. Părăsindu-și țara natală, omul moare pentru a renaște în țara de adopție. Tot ceea ce trăiește după aceea devine un praznic, o celebrare a unei pierderi, o petrecere in absentia. Iar cel absent este chiar el însuși, cel de odinioară.
Faptul că mii și mii de români renunță la propriile visuri – la ei înșiși, de fapt – pentru praznicul exilului ar trebui să îi dea frisoane oricărui om politic responsabil. Este totuna cu a spune că, în relație cu cetățenii, statul nostru riscă să-și epuizeze ultimele rezerve de credibilitate.
Dar același fapt ne arată deopotrivă că șansa României este o viziune curajoasă, o deschidere înspre viitor datorită căreia copiii și nepoții noștri să își poată satisface aici, în țară, măcar aceste două chemări: dorința de imprevizibil și dispoziția către sacrificiu.
Fără o asemenea deschidere magnetică, România riscă o geografie a absenței și, gândiți-vă bine, chiar o absență a geografiei.
* Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, ediție revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2023, p. 49.
Foto ilustrativ: Shutterstock
