Problema adevărului la romi și crezul literar la scriitorii români

Scriitoare și jurnalistă cu origini românești, Mira Feticu trăiește de vreme îndelungată în Olanda. Ea a oferit publicului Libertatea acest articol, prin care se adaugă vocilor care participă la dezbaterea din lumea culturală pornită de Valeriu Nicolae și la care a răspuns scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu.

Literatura are scriitori buni oriunde în lume. Sunt convinsă că scriitorii români sunt culți și iubesc literatura. Că trăiesc pentru literatura pe care o scriu etc. Totuși, eu am încetat să-i citesc cu regularitate, în ultima vreme. 

În anumite situații, ca aceea în care scritorii români sar în capul lui Valeriu Nicolae și apără „libertatea artistului” și crezul literar (am scormonit în memorie după această expresie), îmi e foarte limpede de ce nu-i citesc. 

Poate scriitorii români cred despre ei înșiși că sunt moderni, talentați, scriitori nemaipomeniți și pe nedrept nedescoperiți de Europa sau de lumea întreagă. În realitate, scriitorii care se apără unii pe alții în acest scandal sunt simbolul României „persecutate”. 

Dacă ar fi o persoană, România ar trebui să meargă la psiholog și psihologul i-ar putea spune să se uite și la ea însăși, când se simte cenzurată sau are frisoane de aroganță. 

Scriitorul român e și el om, înainte să fie scriitor, și oamenii care au trăit comunismul, cenzura, tranziția de după căderea Cortinei de Fier și încă se luptă cu corupția cea de toate zilele, au multe bube de vindecat. Ca oameni. Pentru că, înainte de orice, suntem oameni și abia după aceea, scriitori. Când trăiești departe de România, începi să-ți numeri rănile și lipsurile și să fii conștient de ele. 

Dar există riscul să nu te gândești la bubele sociale, dacă ești pătruns de crez literar și crezi că „harul” te scuză, altfel, nu-mi explic cum e posibil să scrii romane, să conduci edituri și, în același timp, să trimiți unui prieten glume cu ciori, dacă vă mai amintiți. Eu îmi amintesc. Din păcate, așa o să mi-l amintesc totdeauna pe Tismăneanu. Sau pe directoarea care trimite astfel de „glume” colegilor. Și atunci a fost un moment în care am înțeles prea bine de ce nu mai citesc, în ultima vreme, scriitori români. 

Sunt convinsă că scriitorul român e talentat, peste tot sunt oameni talentați. Acum câțiva ani, cărțile mele mi-aș fi dorit să fie traduse în românește. O nostalgie pe care nu o mai am. 

Cred că trăim o vreme în care curajul contează – în viață, dar și în literatură. E un mare curaj să te lupți cu toată lumea în numele adevărului tău. Poate că deja s-a născut o generație de viitori scriitori care n-o să accepte în ruptul capului ca ucigașii unui om curajos ca Gheorghe Ursu să rămână nepedepsiți. Ca să dau un exemplu de bubă. Probabil că această generație de viitori scriitori e încă în școală.

Adevărul ține de viață, nu de literatură. Crezul literar nu are nimic de-a face cu adevărul. Sunt cazuri în care scriitura, „crezul” literar sunt un lux dăunător, cam ca parfumul pe un picior cangrenat. Rasismul nu e o problemă românească, dar prin alte locuri nu se mai dă cu parfum pe cangrenă, deja se lucrează cu antibiotic. N-ar strica scriitorului român să se uite, din când în când, peste gard, la vecini. Mai ales dacă se întreabă de ce vecinul nu-l apreciază sau publică, pe el sau crezul lui. 

Poate că scriitorul român practică încă onirismul, ca să nu se trezească la realitate. Dar, din când în când, descopăr câte o voce care ar putea să-l scoată din onirism. Valeriu Nicolae. Sau alții. Din întâmplare, am descoperit un rom care cântă cum n-am mai auzit de mult. M-am întrebat de ce nu e cunoscut sau dacă e, de ce nu e și mai cunoscut. Autentic. Când cântă, parcă îl doare ceva. Cântecul îl cântă pe el. Cine știe cât rasism o fi înghițit și încă mai înghite: Sandu Ciorbă.