În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Nu, Amarilli asta nu era întreagă. A știut întotdeauna lucrul ăsta Nu era întreagă și gata. Dar ce importanță avea?
Din nou în birjă, trebui să se gândească unde să meargă. Până la urmă se hotărî să se întoarcă la spital.
— Mă duci înapoi până la parc! îi spuse omului de pe capră. Apoi mergi cu doamna la depozit și acasă. Te duci la depozit, îi explici Vetei și-l cauți pe Chirian. Îi spui să-l trimită pe frate-su la mine.
— Nu cred că o să poată să vină.
— De ce? De ce să nu poată? Cine l-a scăpat de război?
— Știi cât de greu se intră acolo la voi…
— Să spună că l-am chemat eu.
— Câți nu pot să spună…
— Tu așa să faci cum ți-am zis! Chirian era unul dintre căruțașii lui Lazăr, iar fratele său. cel pe care îl scăpase Lazăr de front, o matahală de om, îi făcuse întotdeauna orice serviciu îi ceruse. Era specimenul de care putea să aibă cea mai mare nevoie, un tip pe oare era bine să-1 ai pe lângă tine, o asigurare asemenea unui câine fioros pe o stradă rău famată. Și, în general, cum mai merg lucrurile la depozit? Să mi se raporteze de două ori pe săptămână.
— Ai mai primit câte ceva bani, dar nu mare lucru. Veta îl privi cu teamă. Obținuse destui bani de la diferiții asociați legali și ilegali ai soțului ei, afacerile mergeau parcă singure și dividendele soseau acasă cu regularitate. Dar ea făcuse cea mai mare parte a banilor praf. E adevărat că se și scumpiseră o serie de lucruri, că altele nu se găseau și trebuia să plătești prețuri de speculă pentru a le putea totuși obține, dar adevărul era că, neavând niciodată bani, Veta nici nu se pricepea să-i păstreze. Spre uimirea ei, Lazăr îi mai dădu un plic — banii pe care i-i vârâse portarul în buzunar la plecare. Nu era o sumă mică.
— Ăștia poți să-i folosești. Dar să ai grijă, alții nu mai capeți o vreme. Ce mai primești de azi încolo pui bine. Și ceea ce-ți voi mai trimite… prin oricine, iarăși pui bine! Ai priceput? Crezi că eu nu știu câți bani strici? Să știi că eu lucrez din greu pentru ei și de multe ori îmi joc capul! Și atunci să nu te mai prind că…
Lazăr începu să se enerveze, dar spre norocul Vetei, birjarul îl anunță că el nu se apropie mai mult de barieră.
— E-n regulă! Vă duceți acum amândoi la depozit! Să-i spui lui Chirian că-l aștept pe frate-su! Apoi Lazăr plecă fără să-i mai salute și fără să mai privească înapoi, ducând în mână borcanul cu compot.
Fericită că totul s -a terminat cu bine, Veta îl căută pe unde se pricepu pe Chirian și se mai plimbă pentru asta o jumătate de oră cu birja. Era frumos! Parcă și lumea o saluta acum altfel, iar plicul pe care-1 ținea direct în mână — Lazăr luând-o pe nepregătite, nu-și putuse lua măcar o poșetă cu ea — , plicul îi dădea și el un plăcut sentiment de siguranță. Și birjarul ăsta care a dus-o atâta drum și care până la urmă nu primise decât cu sila un bacșiș de la ea. o bancnotă mare. dar ce importanță avea? Plicul era gros și nici n-apucase încă să numere câte asemenea hârtii conținea… Era frumos…
Urcând strada spre spital, pe Lazăr îl copleșeau sentimente contradictorii: pe de o parte se aștepta la surprize plăcute — un general cât timp se află în fruntea trupelor este întotdeauna cople șit de onoruri — , pe de altă parte pălăvrăgeala fără rost și fără conținut, precum și aluziile lui Amarilli avură darul să-i trezească suspiciunile abia adormite în legătură cu viabilitatea aventurii în care se băgase. Un om care a avansat atât de greu o viață întreagă poate să facă abstracție de ultimele succese și, conform obiceiului, să continue să -și măsoare fiecare pas. Da, domnule, el știa dintotdeauna că atunci când vrei să faci un lucru trainic, măsori mereu ce ai făcut, dacă vrei să ridici un zid care să rămână, folosești cât mai des firul cu plumb, dacă vrei să nu ți se înnămolească. vasul, măsori tot timpul adâncimea apei îi trebuia un om care să-i servească de fir de plumb cineva care să fi rămas cu capul pe umeri, apt să se păstreze neutru. Și care să fie și destul de informat pentru a-și putea face o părere reală. Și asta tot timpul și în funcție de orice noutate. Numai a șa ar putea să fie el invulnerabil. Numai așa. Dar pe cine să folosească? Cuno ștințele noi erau prea vârâte până peste cap în toată afacerea asta, erau carieriste ș i profund periculoase. Chiar dacă nu toate, n-aveai de unde să fii sigur care în ce apă se scaldă. Nu poți să folosești unelte de care nu ești sigur. Ar fi poate Bârzu, dar bilanțul acestuia de o viață nu-i prea dădea speranțe că bătrânul judecător ar fi în stare să aprecieze vreodată just o situație. Sau măcar în mod folositor. Bătrânul judecător! Nici măcar nu era atât de bătrân, doar veșnicele eșecuri l-au făcut să arate așa. Și acum? Acum ratatul ăsta se bucură brusc de faimă și… și s-ar putea să-i ia lui, lui Lazăr, locul în statul major… Înseamnă că — vechea poveste — neghiobii au steaua lor care-i luminează mereu și-i ajută să supraviețuiască! Asta-i sigur! Altfel cum? Altfel cum ar putea ei să dăinuie? Și să se înmulțească mereu? Ar mai fi și Stein. Ăsta prezenta un mare avantaj: acela de a fi amestecat în o mie de afaceri și azi fiecare afacere este un matrapazlâc. și lucrând cu atâția șefi și intermediari și adjuncți și portari, nu există să nu ajungi să cunoști mai multe ca oricine fi nu există să nu ai o privire mai de ansamblu și mai obiectivă deci asupra întregii situații. Numai că pe Stein ăsta când îl ai… când nu-l ai….
Nu reuși să-și ducă gândurile până la capăt. Strada era prea scurtă, ajunsese la spital.
În fața intrării văzu cum doi infirmieri urcă un individ slab și palid într-o ambulanță.
— Știți cine e? îl întrebă Iancu.
— Mi-e cunoscut parcă…
— E fostul director.
— I-ați dat drumul?
Ambulanța porni și o luară amândoi spre pavilionul central. Lumea de pe alei se grăbea să-i salute.
— Ce contează? Nu era să-l ținem aici până la sfârșitul lumii.
— La toți le-ați dat drumul?
— Nu la toți. Asta e bolnav și nu mai vrea decât să-și petreacă ultimii ani în liniște. E mulțumit că nu s-a făcut nici o anchetă asupra felului în care a condus atâta vreme spitalul și, nefiind învinuit de nimic, o să primească o pensie frumușică. Dar o anchetă se poate face oricând…
— Și ceilalți?
— Ceilalți medici sunt grav bolnavi. Nu știu dacă se vor mai însănătoși vreodată. Și mai avem și din fosta administrație câțiva. Cu totul vreo cinci inși. Restul lucrează din nou. În afară de încă alți doi. Adică trei. Unul s-a însănătoșit, sau cel puțin așa am crezut noi, a început să lucreze pe vechiul post și pe urmă a făcut o recădere. N-a suportat-o și a murit. Alți doi au trebuit să fie operați și au murit pe masa de operație. Mai ales unul a provocat mult scandal. Nu mai era nimic de făcut cu el. Dar judecata de apoi suntem noi!
— Cine l-a operat?
— Cine l-a operat? Un medic.
Se opriră în fața pavilionului central și aleile spitalului erau prea scurte pentru o conversație completă.
— Ați fost în oraș, domnule Lazăr?
— Da. Am fost pe la primărie. Dar îmi mai lipsesc o mulțime de date.
— Pe viitor să anunțați când mai părăsiți spitalul!
— Dumneavoastră aveți dreptul să ieșiți, dar suntem în carantină. Nu uitați acest lucru.
— De ce mă mai lăsați să ies?
— Pentru că dumneavoastră coordonați întregul aparat administrativ și pentru că dacă v-aș împiedica, aș putea fi acuzat că vă sabotez pe dumneavoastră și întregul sistem pe care-1 reprezintă spitalul și noile anexe. Dar trebuie să știu când sunteți și când nu sunteți aici.
— De ce?
— Pentru că așa am hotărât.
— Zău? Știți ce? Sau vă decideți și riscați să nu mă mai lăsați să ies sau vă luați gândul de a-mi mai da ordine.
— Toată lumea care se află între zidurile spitalului trebuie să se obișnuiască să primească ordine de la mine. Și să le respecte. V-am spus că judecata de apoi suntem noi!
— O să-i recomand acest lucru și domnului Comandant, atunci când va veni pe aici…
— Numai să-l întâlniți…
— la mai…
— Domnule Lazăr, o dată m-ați înjurat și am tăcut. A două oară n-am să mai tolerez…
— Nu? Și ce-o să-mi faceți? Știți că nu mă puteți opri de la anumite lucruri, dar îmi cereți de pe poziții de stăpân să stau sluj de bunăvoie… Nu, drăguță!
„Vai de stăpânii fără putere!“ Lazăr intră în pavilion și o luă direct spre biroul lui. Nu răspunse la nici o solicitare din partea celor care se grăbiseră să-l acosteze, se așeză pe scaun și începu să gândească. Ceru o lingură, care apăru imediat, și începu să mănânce compotul adus de acasă. Într-un sertar găsi niște biscuiți și-i înmuie în zeama compotului. Mâncând, încercă să-și adune gândurile. În primul rând că pierduse în după-amiaza aceea o mulțime de vreme. Fusese în oraș și se purtase ca un imbecil. În loc să meargă cu un pretext oarecare la primar, chiar și numai pentru a vedea modul în care este tratat acolo, indiciu foarte important pentru atâtea și atâtea…. În loc să meargă la prefectură să-l caute și pe prefect și să vadă și cum
se poartă ăsta… Deși până la urmă Luca ar fi putut să se supere că a trecut peste ierarhie… Dar oricum, ar fi făcut ceva… Măcar să i-1 trimită Veta pe Chirian ăla… Chirian, fratele lui Chirian…
Mai sfărâmă câțiva biscuiți în restul de compot și băgă totul înapoi în sertar. Apoi o chemă pe secretară. „Dom’le, e frumușică! Dacă tot mi-au vârât-o pe gât, măcar… Numai că deocamdată n-avea timp pentru nimic.
— V-a căutat, începu ea să ciripească, v-a căutat…
Spune-mi mai înainte dacă n-a fost pe aici domnul Stein.
Fata consultă o listă.
— Nu, personal domnul Stein n-a venit aici, dar a dat un telefon.
— Ce-a vrut?
— Nu știu. A spus că o să revină.
— Bine. Dacă mai sună, spune-i… adică fă-mi legătura…
— … „domnul Stein“, își notă femeia. V-a căutat domnul Iancu.
— Ce vorbești? Ce-a vrut?
— Mi-a spus să-l anunț când veniți.
— Păi, că ne-am întâlnit și nu mi-a spus nimic. Interesant! Altcineva?
— A fost și domnul administrator din clădirea anexă aici.
— Penescu?
— Nu știu. Așa cred că-1 cheamă. Pe vremuri a fost profesor. Îl știu din oraș.
— Și ce-a vrut?
— A spus că revine.
— Bârzu nu m-a căutat?
— Domnul consilier, după câte am auzit, se simte foarte rău și nu poate să părăsească patul.
— A! Domnul Geheimrat, făcu Lazăr ironic.
„Bineînțeles! Tipic pentru un ratat tipic! Când au o șansă ăștia ezită sau se îmbolnăvesc. Ei cred că sunt deștepți pentru că se îmbolnăvesc în asemenea ocazii! Dar o fac chiar și când nu vor!“
— Altcineva?
Secretara îi dădu două liste:
— Ăștia v-au căutat personal, ceilalți telefonic.
Lazăr își aruncă ochii pe hârtii. Nu găsi acolo nici un „supraom“.
— Nasch… De unde cunosc eu numele ăsta?
— E un bătrânel care pretinde că e singurul om pe care l-ați primit până acuma în audiență.
— Unul cu barbă?
— Da. A tot insistat să vă mai vadă o dată. Și acum așteaptă pe coridor.
— Trimite-1 înăuntru, dar spune-i că nu am mai mult de două minute pentru el. Între timp, găsește-1 pe domnul Moravetz, dacă binevoiește cumva să fie pe aici și trimite-mi-1 și pe Avram. A! își mai aminti Lazăr, caraghiosul ăla care spune că e curier special sau poștaș special sau naiba știe cum, mi-a spus că o să revină cu un plic. Nu s-a întors?
— Cu poșta specială e bucluc…
— De ce, drăguță?
— Am auzit că s-au îmbolnăvit șefii serviciului.
— Cum așa?
— Nu se știe exact. Au fost internați cu toții.
— Din ordinul cui?
— Din ordinul domnului Iancu, desigur.
— Și cine se ocupă de ei?
— Bănuiesc că tot domnul Iancu.
— Ce medic, te-am întrebat!
— Mi se pare că domnul doctor Comșa.
— Și toată corespondența secretă a ajuns bineînțeles tot acolo… Dă-mi-1 pe Iancu la telefon! Adică nu! Las’ că în curând o să mă sune el! Trimite-1 înăuntru pe bătrânul ăla și caută-i pe Moravetz și pe Avram.
În timp ce domnul Nasch se făcea comod pe un scaun, domnul administrator general frunzărea maldărul de hârtii pe care i-1 lăsase secretara pe masă. O mulțime de acte de care habar n-avea, copii după tot felul de rapoarte de-ale lui Moravetz — parcă-i și spusese acesta că fiecare act pe care-1 va întocmi va sosi într-un exemplar și pe masa domnului administrator general — , plicuri cu bani cu numele expeditorului scrise caligrafic pe el. adeverin țe și chitanțe, un memoriu al cuiva pe care în grabă Lazăr nu reuși să-l identifice, cereri, rezoluții trimise la contrasemnat…
— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Nasch?
Lazăr sorta tot acest vraf de hârtii, având grijă să bage într-un anumit sertar plicurile cu bani. (Mai găsi și un mic pachețel în care se afla un inel ș i o scrisoare.) În același sertar ateriză și un alt plic în care pe lângă bancnote se mai găsea și o listă cuprinzând cât la sută din încasările ilicite ale serviciului revin domnului administrator general, cât la sută domnului administrator, cât la sută adjunctului acestuia și așa mai departe. Ultimul era curierul și bineînțeles că și suma era cea mai mică.
Între timp, Nasch îi tot vorbea.
— Deci sunteți sau nu sunteți mulțumit de condițiile pe care… care vi s-au creat?
Bătrânul zâmbi:
— Am văzut că nu mi-ați dat atenție…
— Chestiuni urgente…
— Dar nu îndrăznesc să vă fac nici un reproș!
Departe de mine gândul! Pentru mine important a fost doar faptul că m-ați primit.
— Chiar dacă n-am fost atent la cele ce mi-ați spus?
— Dar n-are nici o importanță!
— N-are nici o importanță dacă-mi pierd sau nu vremea cu dumneata?
— Nu vă supărați, domnule administrator general, am venit la dumneavoastră pentru că sunt sincer și pentru că se cuvenea s-o fac. Doar faptul că m-ați primit și deja ar fi fost îndeajuns…
— Nu înțeleg. În felul acesta vrei să te dai bine pe lângă mine?
— Da’ de unde! Gândiți-vă: sunt singurul petiționar care a avut până acum cinstea de a fi primit de un personaj atât de important ca dumneavoastră. Asta îmi creează un anumit statut. Acum însă s-au lăudat și alți câțiva că au fost primiți de domnul administrator, de domnul Moravetz. Ei pretind că pe vremea când m-ați primit dumneavoastră și dumneavoastră nu erați decât tot administrator.
— Ce să-i faci? Moravetz o fi mai democratic ca mine. În realitate, îți spun eu. În calitate e mai șmecher și mai puțin ocupat ca mine. (Cu toate că n-a stat nici el nicio clipă, nu era deloc convins că Moravetz ar fi fost mai puțin ocupat. În fond, cineva a trebuit să lucreze și situațiile pe care le primea mereu și care…)
— Dar nu despre asta e vorba! Eu am fost primul! Acum tot eu sunt primul… și deocamdată unicul…
— Și ce importanță are asta?
— Pe de o parte e o mare cinste, o cinste unică, pe de altă parte, așa cum am avut deja onoarea să vă spun, faptul că numai eu am fost primit de dumneavoastră îmi asigură un anumit statut, statutul pe care întrevederea… iertați-mă, audiența de astăzi, nu a putut decât să-l consolideze. Abia acum se dovedește că nimic nu a fost întâmplător…
— Dar a fost întâmplător… În fine! Și ce-i cu statutul ăsta special de care vă bucurați?
— Păi, s-a format un comitet al bolnavilor și, datorită trecerii de care am dat dovadă că mă bucur, am aproape certitudinea că voi fi ales președintele acestui comitet.
Lazăr își clasa mai departe hârtiile. Bătrânelul ăsta era ramolit și-și pierdea vremea de pomană cu el.
— Și cu ce vă pot fi eu de folos?
— Îmi sunteți de mare folos, primindu-mă. Și pentru că v-am spus că nu înțeleg să răsplătesc cinstea decât cu cinste, v-am adus partea care vi se cuvine din beneficiile pe care le încasez eu de pe urma acestui prestigiu.
— Și ce-mi ceri în schimbul… În schimbul acestei sincerități?
— Desigur că eu nu pun niciun fel de condiții, dar lucrurile ar putea continua așa, atâta vreme cât dumneavoastră nu veți mai binevoi să acordați altora audiențe sau câtă vreme m-ați primi pe mine periodic. Să zicem de două ori pe săptămână. Vedeți doar că nu vă rețin cu nimic. În timpul ăsta dumneavoastră puteți să vă vedeți liniștit de treabă. Important este doar să se știe că m-ați primit. Și, Dumnezeule! azi mi-ați acordat aproape zece minute…
Nasch se sculă să plece.
Lazăr privi pe geam. Din fereastra de paste drum figura impasibilă, aflată la post, îl urmărea ca de obicei.
— Bine. Acum acordă-mi dumneata un minut!
— Uite. voi tot mituiți aici în stânga și în dreapta, toată ziua numai cu asta vă ocupați cu toții… Lă un moment dat am avut impresia că banii se întorc în circuit, dar mi-am dat repede seama că de fapt ei se opresc la unii ca mine.
— Dumneavoastră n-aveți la ce să mituiți pentru că relațiile dumneavoastră cu domnul Comandant… Doar știe toată lumea că din rezerva în care ați stat împreună cu domnul Comandant…. că de acolo au pornit toate evenimentele care.
— Dar uite, eu nu sunt încă nici acum membru în statul major!
— Veți fi! Bineînțeles că veți fi! Dar poate că dacă ați fi fost și dumneavoastră mai atent cu cine trebuia… Deși. să știți, sunteți singurul care are renumele că nu a dat la nimeni nimic pentru a ajunge, singurul care numai prin meritele sale…
— Cui să-i dau?
— După unele zvonuri fotoliile în statul major s-ar vota, după altele, e numesc. Dumneavoastră, care știți mai multe…
— Ce-i tot dați că știu mai multe! Vreți să știți voi mai multe?
— Eu? Doamne ferește! Nasch își făcu cruce.
— Toți vreți să știți mai multe ca mine Asta nu era înțelept s-o zică. Dar ce importanță mai are? Asta este, domnule… domnule… că vă uit și numele de important ce sunteți. dar de
știut le știți pe toate. Și dacă se votează membrii statului major, și dacă se numesc, și cine trebuie mituit, și de ce trebuie mituit, și… Păi, ce vă imaginați voi? Aud? Credeți că știți mai multe! Adevărul este că fiecare dintre voi a auzit câte ceva și vine să-mi toarne mie gogoși și cât este de deștept. Dar dacă v-aș lua pe fiecare în parte și nu am lua în considerare decât… vreau să spun că dacă am lăsa la o parte bucățica de știre pe care o știți fiecare dintre voi… păi, atunci află, domnul meu, că nu știți mai nimic. De aia si trebuie să dați mită și pentru ca să respirați! Pentru că nu știți nimic și tot ceea ce știți este în măsură să vă înnebunească și mai tare? Asta este! Faceți pe deștepții, dar n-aveți de ce! Uite, domnule, aici ce vraf de informații primesc eu deodată? Și asta de nu știu câte ori pe zi… Și de aia nu mă apuc să dau sfaturi la toată lumea pentru că… pentru că nu fiecare om e născut să facă pe grozavul dacă are cinci bani în buzunar! Și, pe urmă, cum vă permiteți? Lazăr se sculă și o luă spre ușă urlând și vrând să-l dea afară pe bătrân.
— Domnule administrator general, domnule Lazăr, îl imploră acesta. Strigați cât vreți la mine! Nu-mi faceți decât un serviciu și mai mare cu fiecare minut în plus pe care-1 pierdeți cu mine. Dar nu stricați totul acuma la sfârșit!
— Ce să nu stric, domnule? Ce să nu stric?
— Dacă aude cineva că ne-am despărțit în felul acesta o să creadă că am căzut în dizgrația dumneavoastră și atunci v-ați pierdut toată vremea aceasta în zadar…
Lazăr deschise ușa și șopti:
— Ieșiți afară! Așa e bine?
Nasch se grăbi să dispară. În antecameră mai cercetă cu atenție, deși din fugă, privirile lui Moravetz, ale lui Avram și ale secretarei. Nu-și putea da seama dacă aceștia au realizat că a fost bruscat de către administratorul general. Dacă da, va trebui să-și găsească o versiune de apărare. Nu era greu: chiar dacă l-ar fi dat afară administratorul general, admițând că unui șef îi trebuie atâta vreme pentru un astfel de lucru, înseamnă că cel demis nu este oricine… Până la urmă este o cinste să te dea afară unu’ ca Lazăr. Pe alții nici nu-i primește. Sau îi expediază cu o frază…
Nasch salută pe toată lumea cu mult respect și dispăru.
— Și când te gândești că vor să-l bage și pe ăsta în statul major, spuse Moravetz în timp ce intra în cabinetul șefului său.
— Cuuum? urlă Lazăr. Pe moșulică ăsta?
— Ideea este să fie și un reprezentant al bolnavilor acolo. Și deocamdată el este
reprezentantul bolnavilor. Reprezentantul lor oficial.
— Am știut că o să ne chemați la această întrunire și…
— „Întrunire”? Ce fel de întrunire?
— Vreau să spun că am știut că o să ne chemați să discutăm reorganizarea serviciului nostru și am încercat să fac niște schițe…
— Niște schițe? Dă-le-ncoa! Dar spune-mi sincer, mormăi Lazăr în timp ce le frunzărea, cine te-a pus să scrii chestiile astea?
— Am crezut…
— Dumneata? Tu? Tu n-ai crezut nimic! Așa ar vrea Iancu să arate serviciul meu?
— Vă asigur că eu personal…
— El, personal… Și, mă rog, dacă tu personal le-ai făcut, de ce, domnule, mi-ai dat mie o copie?
— V-am dat o copie?
— Ce? Ești chior? Puteai să ai bunul-simț să-i dai lui Iancu exemplarul ăsta de pe care
abia poți citi ceva…
— Dar… exemplarul celălalt este la mine pe birou. Din grabă l-am luat pe ăsta! Dar vă asigur… Fug sa-l aduc pe celălalt!
— Nu fugi niciunde! Dumneata n-ai asemenea copii? îl întrebă pe Avram.
— Eu am venit să vă ajut. Dar nu-mi permit să fac eu propunerile.
Începură să studieze hârtiile aduse de Moravetz, hârtii care nici nu erau atât de rele, trebui să-și admită Lazăr în gând. Ceea ce nu-1 făcu totuși să-i poftească și pe colaboratorii săi să se așeze. După o vreme. Avram, în timp ce citea, se așeză din proprie inițiativă. Moravetz rămase în picioare în mijlocul camerei.
— Ei? își ridică Lazăr ochii.
Moravetz tăcea. Avram probabil că voia să respecte ierarhia. De altfel, se sculă și el în picioare. Dar cum celălalt tăcea în continuare și pauza începea să devină stânjenitoare. Avram își îngădui să vorbească el primul:
— Dacă-mi permiteți… Sunt lucruri care nu cred că o să meargă.
— De ce, drăguță?
— O spun numai pentru că mă întrebați. Desigur că părerea mea nu reprezintă mare lucru, dar cred că suntem obligați să ținem cont de mai mulți factori. Din proiectul făcut de domnul administrator reiese că se stipulează clar o mare pierdere de drepturi ale bolnavilor…
Lazăr se arătă interesat r Avram reușise ca lovind în Moravetz, să și-l câștige și mai mult pe
administratorul general. Uitați despre ce e vorba: eu cred că trebuie deocamdată să ne interesăm mai mult de o reorganizare efectivă a serviciului nostru pentru ca el să poată fi controlat mai bine și pentru ca să poată funcționa mai eficient, dar…
— Spune odată ce vrei să zici! îl îndemnă Moravetz, pentru prima oară nerăbdător de când îl cunoștea Lazăr.
— Păi, vă spun încă o dată că nu este vorba decât despre o părere personală și nu foarte autorizată, își luă acum și Avram măsurile de prevedere. Vedeți, eu cred, cu capul meu, că ar trebui să nu-i supărăm acum prea mult pe bolnavi și chiar dacă o vom face, să nu-i deranjăm decât pe fiecare în parte și nu pe toți deodată.
— Ce-ți veni? îl întrebă și Lazăr.
— Păi, v-am spus că e numai o părere. Dar cred că trebuie să ne asigurăm pe toate
fronturile.
— Că asta și faci, mormăi Moravetz.
— Acum, când și bolnavii au început să se organizeze, continuă Avram, făcându-se că n-a auzit, nu mă refer la organizația oficială pe care o reprezintă un babalâc asemenea lui Nasch, dar partidele în care s-au constituit unii dintre ei…
— Ce partide?
— Păi. a fost găsit un supraveghetor mort, au stricat niște ambulanțe… A apărut un
comitet de sprijin a) fostului director al spitalului, Unii au ajuns până acolo încât cer externarea și tratarea ambulatorie a mai multor bolnavi care pe vremuri au făcut parte din conducerea spitalului. Pe unii nici nu mai putem să-i ținem decât datorită carantinei. Pe alții bineînțeles că nici nu pot ei să pretindă .
— Ce vorbești?
— Lucrurile se complică. De aceea am spus că la început ar fi bine să ne asigurăm pe
mai multe fronturi.
Chiar dacă noi suntem, așa cum bine spune domnul Comandant, focurile sfinte… Până și o parte dintre medici… mai ales cei care n-au voie să părăsească spitalul…
— Ăsta-i resortul serviciului de pază.
— Aveți dreptate, continuă Avram, aveți perfectă dreptate! Numai că, să vedeți, ei cer ca armata să plece de aici, motivând că de ostași e mai multă nevoie pe câmpurile de luptă. Așa că locotenentul care comandă compania asta mai mult le face pe plac decât să-i deranjeze. Am auzit că însuși domnul Comandant vrea să se scape de acești militari și să înarmeze un
detașament de oameni de încredere.
— Foarte înțelept, exclamă Lazăr. Puteți fi siguri că eu am să sprijin peste tot ideea asta. Mai ales că se gândea să-și bage câțiva oameni de încredere printre acești maimuțoi
înarmați.
— Așa că eu numai de aceea am produs… Și luând în considerare și situația de pe
front…
— Dă-o-ncolo! Că asta ne interesează pe noi acum… Noi avem frontul nostru aici!
— Totuși…
— Uitați ce e: ideea este de a forma un sistem birocratic i care să fie în stare să opereze eficient și repede dar care, la nevoie, să fie capabil să facă pe baza unor instrucțiuni clare ca orice să se poată realiza și totul să. nu se poată realiza. În afară de asta trebuie ca acest sistem să fie ușor și cu limpezime supravegheat de către administratorul general. Nu pentru că aș fi eu acum în acest post, dar cel care se află în capul acestui serviciu trebuie să știe în fiecare moment ce se întâmplă în subordinea sa. Altfel totul nu este decât un rahat. M-ați priceput? Și, în afară de asta, de latura juridică nu trebuie să vă ocupați voi, îl avem aici pe domnul consilier Bârzu. E treaba lui… Apropo, unde e moșulică acum?
— Domnul Comandant l-a numit în acest post important, dar se spune că îl va înlocui în curând.
— Pentru că domnul judecător Bârzu este într-adevăr foarte bolnav… sau cel puțin așa susține el. În condițiile astea nu poate să facă mai nimic din multele îndatoriri care…
— Acum, că ne-am extins, se zvonește că se va deschide chiar și un cabinet… vreau să spun, un oficiu juridic.
— Se zvonește și că domnul judecător Bârzu va rămâne în fruntea acestui serviciu, îl va supraveghea, dar va mai fi asistat de câțiva avocați.
Cei doi se completau reciproc, acum nu mai erau doi rivali, acum erau doi subalterni conștiincioși care dădeau pe rând informații și supoziții, spre ciuda lui Lazăr care, deși superiorul lor direct, era mult mai prost informat. „Asta-i cea mai mare slăbiciune a mea“ gândea el și hotărî să înființeze un post pentru cineva care să n-aibă altă misiune decât să-l informeze zilnic cu cele mai diverse lucruri întâmplate în spital și în teritoriile anexe, precum
și cu tot ce era în legătură cu acest subiect.
— Am să vorbesc personal cu domnul Comandant, le întrerupse el turuiala, am să vorbesc personal cu domnul Comandant. Lucrurile astea nu trebuie exagerate. De ce atâția avocați? Un mare număr de avocați denotă slăbiciune. Noi trebuie să știm să ne rezolvăm direct afacerile. Legea este făcută să-ți interzică anumite lucruri sau să te facă să-ți amâni exercitarea drepturilor. Cine ajunge la tribunal, este un om pierdut.
— Aveți perfectă dreptate, domnule administrator general, aveți perfectă dreptate, numai că tocmai aicea vrea domnul Comandant să ajungă unele probleme nu trebuie rezolvate și atunci cel mai sănătos lucru este să fie lăsate să se tărăgăneze la tribunal.
— Lucrurile sunt foarte bine gândite, îl completă din nou Avram pe Moravetz, și ele au în vedere și perspectiva viitorului.
— Adică?
— Adică oricum ar fi privită munca noastră peste un timp. ea va avea și girul unor hotărâri judecătorești…
— Ceea ce va dovedi că nu ne-am făcut noi singuri dreptate, că n-am profitat de o… de puterea forței, ci că am respectat legile, normele generale…
— …unde mai pui că toate acestea vor rămâne înscrise în arhivele acelea atât de cuprinzătoare și dacă va dori vreodată cineva să caute argumente pro sau contra, va găsi destule și dintr-un fel și din celălalt…
—…rămânând în sarcina sa doar alegerea poziției de pe care va trebui să caute aceste argumente, conștiința și instinctul de a nu găsi decât ceea ce va căuta și. putința de a combate cu argumente gata confecționate și aflate la îndemână ceea ce nu-d va-conveni.
— Eu știu una și bună! rămase Lazăr insensibil la aceste vorbe care i se păreau o despicare inutilă a firului în patru. Eu știu una și bună: omul trebuie să-și ia răspunderea propriilor sale hotărâri și dacă vrea să încurce lucrurile, apoi să fie în stare să le încurce singur, și fără ajutorul legii. De lege nu poți să fii sigur… Întâlnirea cu principalii săi colaboratori îl nemulțumi la culme. Plus că n-au stabilit nimic,, ba mai mult, au pierdut atâta vreme de pomană. Să mi-1 trimiteți pe Bârzu aici! Și pe Stein.
— Pe Stein nu-i problemă, dar domnul consilier Bârzu… Nu ne putem permite noi să-i dăm dispoziții să vină aici. Și, indiferent de asta, v-am spus că e foarte bolnav…
— …ulcer.
— Și pe Stein cum nu-i problemă să-l trimiteți aici? Vă jucați cu vorbele? Bine! În cinci minute să fie Stein aici! Altfel vă ia dracu’ pe amândoi… Cei doi se grăbiră să iasă. Și încă ceva! Nu uitați că aceste convorbiri cu mine rămân strict confidențiale. Vouă vă cam place să pălăvrăgiți ca să vă dați importanță cât de deștepți sunteți… Poate discutați și despre lucrurile pe care le-am spus aici…
Cei doi se făcură nevăzuți.
„Acum să-i văd cum o să-l găsească pe Stein, se bucură Lazăr, savurând înainte scandalul pe care avea -să i-1 facă lui Moravetz pe acest subiect. Iar Bârzu… Nu se poate ca Bârzu…” O sună pe secretară.
— Fă-mi legătura cu domnul consilier Bârzu, îi ceru el urmărindu-i privirea. Unduindu-se din șolduri, tipa se apropie până lângă biroul șefului și, din ocheadă în ocheadă. Încercă să descifreze ce scria pe dosarul care se afla în fața lui Lazar. Individa mai zăbovi puțin, apoi ieși, legănându-se cât mai provocator. Să mă anunți imediat după convorbirea cu domnul Bârzu, dacă a sosit demnul Stein.
Secretara îl privi lung, apoi închise ușa. Lazăr se întrebă de ce îi displace atât de mult această femeie. Numai pentru că îl vinde? Dar asta era o problemă, iar cealaltă… Nici măcar nu știa cum o cheamă, probabil că și numele-i era infect.
The post Spitalul (23) appeared first on Cotidianul RO.