Un grup de mame, profesori și psihologi ucraineni au creat o colecție din propriile lor povești terapeutice pentru a ajuta să dea sens călătoriei lor personale și a multor altor refugiați. Poveștile au fost strânse într-o colecție editată de asociația Amurtel.
Miercurea trecută, poveștile au fost interpretate artistic de câțiva actori ucraineni, la rândul lor refugiați în România, într-un spectacol performance care a avut loc în sala de festivități a Colegiului Național Mihai Viteazul, din București.
La spectacolul în ucraineană, cu subtitrare în limba română, s-au strâns în jur de 100 de oameni, majoritatea ucraineni. Poveștile au fost narate, jucate cu elemente de mimă și dans contemporan și au fost acompaniate de muzică și proiecția unor animații inspirate de text.
„Povești care ar putea oferi mici raze de speranță familiilor separate”
Ideea s-a născut în primăvară. În aprilie 2023, 20 de mame ucrainene, psihologi și profesori care lucrează cu refugiați au luat parte la un atelier de terapie prin storytelling, condus de scriitoarea australiană Susan Perrow. Evenimentul, organizat de asociația Amurtel România, a avut drept scop „să-i ajute pe participanți să creeze povești care ar putea oferi mici raze de speranță familiilor separate de tații, frații și patria lor”, scrie Perrow în prefața volumului de povestiri.
În povestirile pe care le-au scris ca o formă de terapie și pe care le-au dedicat copiilor lor sau celor rămași în Ucraina, femeile folosesc metafore variate: de la nori negri de furtună la vulcani în erupție, de la roci cenușii de meteoriți care împiedică soarele să strălucească la potopul care distrugea furnicarul vechi de o mie de ani al furnicilor.
Într-una din povești, războiul este imaginat ca povestea unei broaște râioase care iese dintr-o mlaștină din apropiere și calcă nemilos pe toate florile din grădină – florile sunt casele ucrainene.
„Toate călătoriile din povești duc la rezoluții pline de speranță, chiar dacă speranța este doar un mesaj șoptit”, mai scrie Perrow. „Toate poveștile create, deși atât de diferite în alegerea metaforelor și a călătoriilor imaginative, surprind spiritul rezilient al poporului ucrainean”.
Pentru mama, care nu-și părăsește casa de lângă front
Cu o engleză aproape fără accent și mereu zâmbitoare, Kateryna disimulează bine traumele trăite. Cu douăzeci de minute înainte să înceapă spectacolul pe care îl și prezintă, tânăra de 30 de ani este agitată doar de pus la punct ultimele detalii și de căldura greu de suportat în sala elegantă, dar fără aer condiționat a CNMV. Nu ai spune că acum 10 luni această tânără veselă a fugit din calea războiului.
Kateryna a trebuit să-și lase în urmă părinții și fratele, care locuiesc în casa familiei, chiar la 10 kilometri de linia de front: în Orihiv, regiunea Zaporije. Ea mai are o soră care stă la Kiev și una care s-a mutat în Germania. Simte că în prezent, cea mai mare parte a familiei sale e în pericol și i-a fost greu să facă pace cu aceste gânduri.
Din octombrie, de când a venit în România, Kateryna continuă să se implice în proiecte de voluntariat și muncă socială, așa cum făcea și înainte să plece din Ucraina. Acolo ducea alimente celor vulnerabili. Aici ajută asociația Amurtel cu ce e nevoie: traduceri, fotografiat, filmat, organizat traininguri în care ucrainenii refugiați în România învață despre reziliență. A ales această formă de voluntariat pentru că îi permitea să rămână aproape de comunitatea de ucraineni. „Am vrut să rămân în contact cu Ucraina așa”.
„N-am întâlnit oameni nepoliticoși decât în trafic”
Voluntara încă nu vorbește limba română, dar încearcă să o învețe printr-o aplicație și niște cursuri online. Chiar și așa, simte că s-a adaptat destul de ușor în București. „Îmi place România, are o mentalitate similară cu a Ucrainei. Arată foarte asemănător. Uneori mi se pare că sunt în Kiev sau Zaporojie, când văd blocurile postcomuniste. Dar în centru e mai european. Și m-am simțit binevenită. N-am întâlnit oameni nepoliticoși decât în trafic”.
Inițial a ajutat, doar logistic, la organizarea atelierului ținut în primăvară de scriitoarea australiană. Nu urma să participe, dar atât Perrow, cât și Didi Devapriya, președinta ONG-ului, au insistat ca și Kateryna să-și scrie povestea.
Didi Devapriya este trainer, autor și antreprenor
„Pentru mine, să-mi părăsesc casa ar însemna să mor”
Așa s-a născut un basm, „Dragonul și păsările albastre”, pe care tânăra îl dedică mamei sale.
De când a început războiul, mama Katerynei refuză să-și părăsească locuința și să meargă într-o zonă mai sigură, deși casa familiei e în prima linie a războiului. Aproape toată zona e distrusă. Din 17.000 de locuitori, mai puțin de 2.000 rezistă încă acolo.
Mama Katerynei e unul dintre ei. I-a spus fiicei: „Pentru mine, să-mi părăsesc casa ar însemna să mor”.
În această casă însă, părinții tinerei nu mai au nici apă, nici gaze, nici electricitate. Din fericire, contează pe un generator, iar voluntarii îi vizitează cu mâncare, povestește tânăra.
„Nu e viață, e supraviețuire. Dar mama e foarte atașată de casă, pentru că a construit-o cu mâinile ei. Și simte că, atât cât stă acolo, o va proteja. Are o grădină mare, unde a cultivat cartofi, roșii, castraveți”.
Mulți dintre vecinii familiei au părăsit orașul, așa că mama Katerynei se îngrijește de pisicile și câinii rămași în urmă. „Simte că nu poate părăsi acel loc”, spune fiica ei, care a încercat „orice mai puțin violență fizică” să o convingă să facă asta.
<strong>În septembrie, când Kateryna, care locuia la Kiev, și-a vizitat pentru ultima dată părinții, a realizat că în fiecare noapte dorm în subsolul casei. „Iar atmosfera e foarte tensionată. La fiecare cinci minute auzi explozii”.</strong>
După multe discuții în contradictoriu, care s-au încheiat cu încăpățânarea mamei de a nu fugi din calea războiului, acum Kateryna crede că „dacă vrea să rămână, e decizia ei, e adult, e responsabilă pentru viața ei. Nu mai încerc s-o conving”. Apoi adaugă zâmbind: „Poate doar din când în când”.
Kateryna încă speră să-și convingă mama să plece din calea războiului
Povestea a ajutat-o să ajungă la această împăcare. Când a venit vorba să-i scrie finalul, a rămas în pană de idei. „Nu voiam să predic, să-i spun mamei mele ce ar trebui să facă. Susan m-a ajutat cu finalul, pentru că e un final deschis”, spune tânăra. I-a trimis povestirea mamei sale chiar de ziua ei. „Și, recent, i-a citit-o și tatălui meu. E foarte mândră de mine și chiar bucuroasă că facem acest spectacol. Înainte, nu credeam că înțelege și chiar se supăra că încercam să-i spun ce să facă. Acum, nu cred oricum că va pleca de-acolo, dar s-a emoționat. Și poate că e o sămânță, poate va crește…”, mărturisește Kateryna.
Limbajul metaforei, mai puțin dur decât cel direct
Colecția de povestiri, publicată în română și ucraineană, se numește „Raze de soare după furtună” și mai cuprinde, pe lângă cea a Katerynei, alte șapte scrieri ale femeilor ucrainene care au fost la workshop. „Pentru majoritatea, a fost prima oară când au încercat să scrie ceva creativ”, spune Didi, de la Amurtel. Au reușit să tipărească o mie de cărți pe care le-au distribuit la spectacol, dar și prin organizații nonguvernamentale care sprijină ucrainenii refugiați în România. În plus, povestirile pot fi citite online, la https://therapeutic-stories.amurtel.ro/
Didi, o americancă în vârstă de 49 de ani, stabilită în România din 2005, face, de regulă, prin Amurtel proiecte prin care ajută copiii din medii defavorizate. Însă, odată cu începerea războiului, asociația a început să organizeze și evenimente pentru ucrainenii care au găsit un refugiu în România. Ea spune că nu se aștepta ca, în urma atelierului, să rezulte atât de multe povești (în total au fost 9 texte).
Una din povestiri a fost publicată separat, ca o cărticică pentru copii, cu ilustrații realizate de fiica în vârstă de 13 ani a uneia dintre autoare. Iar autoarea celei de-a noua povești a refuzat publicarea, întrucât a considerat textul personal. „A vrut să țină pentru ea. Dar a avut deja efectul și era mulțumită”, spune Didi.
Ea a vrut ca, pe lângă textele scrise, să organizeze și un eveniment fizic. Așa cum explică, în română cu accent american, scopul spectacolului bilingv este „de a comunica, de a trezi empatie, pentru ca noi, din România, să înțelegem experiența lor din cuvintele lor, bine transpuse în limbajul imaginației, care e mult mai puțin dur decât cel direct”.
În plus, crede ea, metafora are și un rol protector pentru cel care-și spune povestea. „Poate fi retraumatizant pentru cineva să vorbească direct despre o experiență. Dar când vorbim despre trăirile expuse prin metafore, e mult mai universal. Simțim și noi că rezonăm. Toți avem momentele noastre de pierdere, de disperare, după care regăsim speranța”.
