Fără să știe despre România altceva decât „Nadia Comăneci, Simona Halep și Ceaușescu”, Magdaleen și Hennie Van Blerk au făcut timp de trei luni 1.200 de kilometri pe jos pe traseul Via Transilvanica. Cei doi sexagenari proaspăt ieșiți la pensie și-au vândut casa din Perth, Australia, și au pornit în călătoria vieții lor. „Am muncit din greu în viața mea și, când mă uit în urmă, mă gândesc ce am câștigat? Nu prea multe… Această călătorie e o întoarcere la lucrurile de bază, la viața simplă, și asta te eliberează”.
Ziua 20, 31 iulie 2023
„Am plecat din Poiana Negri înainte de micul-dejun, anticipând că va fi o zi lungă și grea. Ne-am oprit pe un deal să admirăm pajiștile și munții și ne-am gătit niște terci de ovăz. Nu e niciun restaurant cu o priveliște mai bună (după umila mea părere).
Am parcurs Poiana Stampei, de unde am cumpărat ardei și salam. Am ajuns la locul de campare 125, adică la 125 km de Putna și am rugat proprietarul să ne lase să mâncăm de prânz la una dintre mesele de picnic.
Norii au fost răzbunători toată dimineața, iar când ne-am așezat, cerul s-a despicat în două. Proprietarul a ieșit în fugă pentru a ne ajuta să ne luăm echipamentul și ne-a dus de urgență sub acoperișul biroului său. Ne-a făcut un ceai fierbinte de fructe de pădure. Am așteptat să treacă furtuna în siguranță, mulțumită, din nou, unui străin amabil”.
Un colț de plai de pe Via Transilvanica Foto: arhiva personală
Este una dintre primele relatări pe care Magdaleen le-a trimis aproape zilnic pe grupul de WhatsApp prietenilor și familiei. Un mic jurnal al zilei. Stăm la o cafea din preajma Gării de Nord, unde s-au cazat în ultima din cele 90 de zile în România – cât permite viza turistică. E una dintre puținele dăți în care își iau cameră la un hotel, fiindcă aproape tot sejurul au stat la cort. „Cred că nu ne-ar fi lăsat nimeni să ne punem cortul într-o parcare din București, că am fi făcut-o”, glumește Magdaleen.
Au parcurs deja 1.200 de kilometri prin România sălbatică, prin sate îmbătrânite, au admirat peisaje dumnezeiești și și-au făcut zeci de prieteni. Când au ajuns la noi, în urmă cu trei luni, nu știau o boabă în română. Acum se descurcă să salute, să se prezinte și să ceară „cafia cu lapte”. Le-ar fi plăcut însă să poată vorbi mai multe cu oamenii pe care i-au întâlnit.
Amintiri cu bornele de pe traseu
Înainte și după, pe traseu
Cei doi au emigrat acum 18 ani din Africa de Sud în Australia, așa că vorbesc doar afrikaans și engleză și le-a fost greu să descifreze o limbă latină. De altfel, bariera lingvistică ar trece drept singurul minus al călătoriei prin România. Restul a fost de poveste, spun cei doi soți.
Când s-au cunoscut în Africa de Sud și s-au căsătorit la câteva luni distanță, luna de miere și-au făcut-o tot așa, la pas. Împătimiți ai mersului pe jos, cei doi cred că nu ai nevoie de antrenament special pentru o aventură ca a lor. „Te pui în formă pe traseu, pui un picior în fața celuilalt și continui să mergi. Oamenii mă întreabă cum reușesc să merg o mie de kilometri? E la fel ca și cum ai merge 10 kilometri. Pui un picior în fața celuilalt”, explică Magdaleen zâmbind convingător.
Ar contrazice-o milioane de oameni aflați precum cei doi, la 60 plus.
1
din 10 oameni de pe planetă are peste 65 de ani, aproape 800 de milioane. Până în 2050, numărul persoanelor peste această vârstă se va dubla, zice Organizația Mondială a Sănătății.
Degradarea sănătății este o provocare la nivel social și economic în toată lumea și multe guverne încearcă să implementeze programe de viață sănătoasă pentru seniori. Țările cu cea mai bună grijă pentru vârstnici sunt Elveția, Singapore, Coreea de Sud, Japonia și Italia, potrivit unui studiu din 2019.
În România, pensionarii abia supraviețuiesc de pe o lună pe alta: 67% trăiesc cu o pensie sub 2.000 de lei. Doar 7% dintre ei își permit să călătorească măcar o zi pe an.
Două lumi care se ciocnesc: doi australieni sătui de viața aparent îndestulătoare pe care au trăit-o până acum, gonind la serviciu să-și plătească ipoteca, mașina și toate mărunțișurile pe care le vând drept „esențiale” mallurile și supermarketurile, față în față cu o viață simplă a țăranilor români care tânjesc după o bătrânețe ca în statele de unde le-au plecat copiii și nepoții.
Din aceste întâlniri surprinzătoare, fiecare parte și-a luat lecții pentru o viață.
Cum au ajuns pe Via Transilvanica
Cum au ajuns cei doi pensionari australieni tocmai în România, o țară despre care nu știau mai nimic anul trecut? „Căutam trasee de drumeții în Europa, pentru că Hennie s-a pensionat în ianuarie. Am văzut acest nou traseu de drumeție în România, așa că am spus că ăsta va fi primul nostru traseu! Știam despre România doar trei lucruri: Nadia Comăneci, Ceaușescu și Simona Halep”, povestește australianca.
Via Transilvanica este un traseu de drumeție de lungă distanță, 1.400 de kilometri, care trece prin 400 de comunități din țara noastră, pornind de la Putna, Suceava și încheiat la Dunăre, Drobeta-Turnu Severin. Anul acesta, proiectul Via Transilvanica a fost unul dintre câștigătorii Premiului pentru Patrimoniu al Comisiei Europene.
Când au pornit la drum, cei doi australieni au făcut o mică cercetare. „Am început să vorbim cu prietenii noștri români din Australia și ne-au spus că e sigur, să nu ne facem griji pentru nimic din ce vedem pe internet, România e sigură și nu ne-am simțit în pericol în niciun moment al călătoriei. Niciodată!”.
Asta nu înseamnă însă că au avut o călătorie fără peripeții. Drumeția efectivă pe Via Transilvanica au pornit-o pe 19 iunie, dar în Europa au ajuns mai devreme, fiindcă au mers și cu trenul prin Anglia, Franța, Belgia, Elveția și din Ungaria în România.
Lecția de umilință de pe drum
La câteva zile după ce au pornit pe traseu, o toxiinfecție alimentară i-a doborât și Hennie a ajuns în perfuzii la spitalul din Suceava. Dar nu cataloghează experiența ca una rea.
„Am întâlnit un fermier și fiul lui, care nu aveau practic nimic, aveau oile, aveau lapte, nimic altceva. Dar atunci când Hennie era foarte bolnav, înainte să ajungem la spital, i-a oferit mai întâi lapte, dar nu putea să bea, apoi i-au oferit un panadol. M-am uitat la ei și m-am gândit că nu au nimic, dar din nimicul lor au încercat să ajute și asta ne-a dat o lecție de umilință”, spune cu emoție femeia. „O să plâng acum…”, spune cu voce înecată și Hennie o privește cu blândețe. „Oamenii ăștia simpli care nu aveau nimic au împărțit nimicul lor cu noi. Și pentru mine a fost atât de minunat!”.
Își amintesc și de femeia care le-a dat lor tot ce avea de mâncare: „În singurul sat în care toate magazinele erau închise, am mers din poartă în poartă, întrebând oamenii de unde putem lua mâncare, iar o bătrână a spus că tot ce are sunt ouă, o bucată de pâine și o roșie, iar noi i-am spus «vă rog!». La început nici nu voia să ne ia banii, dar ea ar fi vrut să ne dea nouă tot ce avea”.
În România, la peste 12.000 de kilometri de casă, cei doi au regăsit umanitatea pe care cred că societățile moderne o pierd în cursa pentru material. „Noi am avut o mulțime de lucruri când aveam o casă, aveam un dulap plin de haine, aveam o groază de pantofi, și nu i-am oferit niciodată cuiva, nu le-am împărțit cu nimeni, pentru că nu așa funcționează societatea noastră. Noi niciodată nu am învățat să împărțim. Și asta am învățat acolo sus, pe traseu”, mai spune australianca.
„V-ați vândut casa?”, nu-mi pot abține un ton de uimire profundă. „Da, așa că acum suntem niște vagabonzi, cum vreți să ne spuneți”, râde Magdaleen. „Suntem complet liberi”, o completează Hennie.
Cei patru copii ai lor locuiesc în Australia și una dintre fiice le pune la dispoziție oricând vor avea nevoie camera lor de oaspeți. „Dacă ne întoarcem, avem un pat, dar în afară de asta, nu ne facem griji în legătură cu unde o să dormim. Am păstrat toate lucrurile cu valoare sentimentală într-un container…”.
Reporterul Libertatea și Magdaleen și Hennie Van Blerk. Foto: Dumitru Angelescu
Ziua 23, 3 august 2023
„După o zi de odihnă la Tășuleasa Social am părăsit refugiul montan și am pornit în coborâre spre vale pe un alt tronson al drumului roman. Ne-am oprit pentru zmeură sălbatică pe drum. Am mers prin Mureșenii Bârgăului pentru ca în cele din urmă să ajungem la Punct Gastronomic, un restaurant și pensiune din Bistrița Bârgăului, unde am înnoptat.
Nu avem nicio speranță de a slăbi în această drumeție; cantitatea și calitatea mâncării cu care suntem tratați sunt pur și simplu uimitoare.
Un cioban a fost atât de uimit că suntem din Australia, încât a mers în sens invers cam 1 km cu noi vorbind în română și făcând semne cu mâna… „Nu potem vorbi romanește” nu l-a oprit…. 😁”.
„De fapt, murim doar o dată, de trăit trăim în fiecare zi”
Magdaleen, 64 de ani, a lucrat în contabilitate. iar Hennie a avut o carieră ca inginer de mine. Joburi solicitante și care le permiteau doar o mică vacanță o dată pe an, deși amândoi sunt împătimiți ai călătoriilor, fie hiking, fie pe motocicletă.
Mai mult, Hennie, 60 de ani, începuse să aibă probleme medicale și era foarte stresat. „L-am împins să iasă la pensie mai repede. I-am spus că dacă va ieși în termenul legal (65 în Australia), risc să-l pierd”.
„După două săptămâni de mers pe jos prin România, n-a mai avut nevoie de medicamente”, continuă Magdaleen.
Așa că n-au avut nicio remușcare atunci când și-au pus viața în cutii și au plecat cu câte un rucsac. „Când am împachetat tot ce aveam, ne-am spus: «Asta am făcut în ultimii 40 de ani, a meritat?». Acum, timp de trei luni, am fost doar cu un rucsac în spate, nimic altceva și am fost fericiți, mult mai fericiți”.
Cei doi cred că lumea modernă e construită să țină omul captiv. Când au pornit la drum, au trimis acest mesaj prietenilor, pe care Hennie mi-l citește de pe telefon: „Cursa asta de șoareci și stresul ne-au făcut să ne analizăm viețile și am ajuns la concluzia că, spre deosebire de zicala populară că «trăiești o singură dată», de fapt murim doar o dată. De trăit trăim în fiecare zi. De asta am vândut totul și acum suntem într-o călătorie pentru a face asta, pentru a trăi în fiecare zi, așa că acesta este mottoul nostru și l-am prescurtat la «Fără grabă, fără griji»”.
Insist că ar trebui să se pună pe scris un blog. Nu sunt deloc convinși de propunerea mea. „Era o tânără care mergea cu noi, un blogger. Noi ne-am oprit, am citit indicatorul și am deviat puțin ca să ajungem acest sequoia mare”, spune Magdaleen. „Este rar copacul acela, un sequoia californian. Nu e un copac pe care să îl găsești în România! Dar ea era ocupată cu blogul ei, așa că nu a avut timp pentru el. Mergea și tasta cu ochii în telefon, nu se uita în jur. Tinerii trăiesc într-o lume virtuală și pierd ceea ce se întâmplă în jurul lor, în realitate…”, o completează Hennie.
Ziua 30, 10 august 2023
„Am traversat câteva ferme și am intrat într-un mic sat. În fața unei case era un bărbat ocupat să taie lemne. (…) Bărbatul s-a întors din casă cu apă proaspătă într-o găleată și o cană de tablă. Ne-a vorbit în limba română și singurele cuvinte pe care le-am înțeles au fost mama și chorba.
Au fost atât de calzi și primitori, ne-au făcut să ne așezăm și apoi ne-au dat chorba (supă vegetală mâncată cu o doză bună de smântână proaspătă), brânză de casă, ceapă și pâine.
După prânz, tanti Maria ne-a arătat cu mândrie mica ei fermă din curte: găini, rațe indiene mâncătoare de melci, mure, prune, un lan de legume, toate îngrijite de ea (78 de ani) și Aurel (81 de ani) cu ajutorul fiului Florin.
Ne-am luat rămas-bun de la ei și chiar am simțit că ne lăsăm în urmă o familie”.
„Cei de acasă călătoresc alături de noi”
Cu ei au călătorit și prietenii lor buni de acasă care le citesc zilnic relatările și care inițial i-au crezut duși cu pluta. „Copiii noștri cred că suntem nebuni. Și prietenii la fel. Dar cei mai mulți dintre ei ne susțin cu adevărat și continuă să ne spună că trăiesc prin ochii noștri. Încerc să pun mici fragmente de istorie despre România sau despre zonele prin care trecem. Nu vor ajunge niciodată în România, așa că ei călătoresc astfel cu noi”.
Cu minimum de bani, fiindcă mereu caută să doarmă în cort și la mici pensiuni, își gătesc mâncarea, cei doi sunt pregătiți să descopere toată lumea la pas. Spun că până acum au trăit doar din banii de dobândă de pe casă.
Anul viitor vor să revină în Europa, să străbată Spania, Portugalia și Italia. Când au plecat în octombrie din România, voiau să facă Iordania și Israel, dar războiul i-a determinat să-și schimbe traseul. Așa că acum sunt deja la drum pe traseul Lycian Way din Turcia. Planul lor este să trăiască o vară veșnică: atunci când e iarnă în Australia să fie în țările din emisfera unde e vară.
Magdaleen și Hennie Van Blerk. Foto: Dumitru Angelescu
A fost învățat să cosească
„Treceam în revistă lista noastră de drumeții și i-am spus că mai avem nevoie de încă 30 de ani… trebuie să ne stabilim prioritățile pentru că nu cred că vom avea timp să le facem pe toate…”.
Speră totuși că cei patru nepoți care acum sunt mici să-i poată însoți la un moment dat. „Sperăm că vor putea veni cu noi într-o drumeție, înainte ca noi să nu mai putem face asta. Le va deschide ochii spre o lume diferită. Să călătorești la Disneyland nu înseamnă să vezi lumea. Să mergi în munți și să experimentezi dragostea și grija oamenilor de la munte și din satele mici, asta înseamnă să vezi lumea! Să vezi un fermier care îți arată cum să cosești, da, e special. Am învățat destul de bine, fermierul era impresionat”, se laudă Hennie.
Ziua 82, 1 octombrie 2023
„La Isverna ne-am întâlnit cu Ion și Maria la Peștera și ne-am simțit ca acasă. Maria a fost timidă și nu a spus prea multe, dar Ion (John) & Mușond au fost ca niște prieteni de mult pierduți – vorbind într-un amestec de engleză, germană, română și multe gesturi cu mâinile (poate că palinca a ajutat 😉). Cred că, după șederea noastră, acum sunt prieteni pe viață. Ion ne-a invitat toată familia înapoi pentru Crăciun. Vom sacrifica un porc (probabil că au doar unul), mâncăm, bem palinka…
Ne-a fost greu să plecăm, Ion avea lacrimi în ochi când ne-a salutat. Atâta dragoste și bunătate”.
1.200 de kilometri cu o singură pereche de pantaloni
„Nu avem nevoie de o casă de lux, de o mașină de lux și de haine de firmă. Eu am pornit la drum pe 19 iunie cu această pereche de pantaloni și încă o am, nu am nimic altceva, o port în fiecare zi. Nu-mi lipsesc toate astea. E o întoarcere la lucrurile de bază, la viața simplă, și asta te eliberează de sclavie, pentru că așa mă simțeam eu. Am muncit din greu în viața mea și, când mă uit în urmă, mă gândesc ce am câștigat? Nu prea multe…”, spune Magdaleen.
Magdaleen și Hennie Van Blerk îi sfătuiesc pe români se se bucure de bogăția din jurul lor. Foto: Dumitru Angelescu
De ce are nevoie un om în opinia lui Hennie? „Să ridice un cort, să bea apă proaspătă și strălucitoare dintr-un râu, să adoarmă la ora opt, să doarmă 10 ore și să mănânce mâncare proaspătă din grădina cuiva. Este probabil cea mai sănătoasă viață pe care o poți avea, cea mai simplă”.
Sfatul lor pentru români este să se bucure cu adevărat de bogăția din jurul lor: „Români, ieșiți din case, din orașe, puteți vorbi limba, puteți vorbi cu oamenii, mergeți și faceți-o, găsiți poveștile acelor bătrâni, pentru că eu cred că au povești minunate de spus. Mergeți acolo și vorbiți cu ei, să le vedeți modul de viață, e atât de diferit de cel de aici și e minunat!”.
