Dacă vom rămâne cu lideri fără agendă clară, promotori ai unor ambiții mărunte și ai inerției pe pilot automat, vom slăbi inevitabil România în fața riscurilor sistemice profilate la orizont. Chiar avem nevoie, după alegerile din 2024, de un președinte, premier, guvern și de o majoritate parlamentară capabili să surmonteze deficitul de infrastructură critică.
M-am bucurat să aflu că Austria și-a „flexibilizat” poziția față de intrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen. Olanda a renunțat la jocul obstrucționist, iar noile regulamente europene privind migrația ilegală au fost capabile să mai calmeze temerile politicienilor de la Viena. În procesul acesta complicat, care dezgheață subiectul fără să-l soluționeze ferm, prin asumarea unui calendar, am putut observa eficienta coordonare dintre MAE și MAI. Foarte bine că vedem luminița de la capătul tunelului: ne mai rămâne să ajungem la capătul tunelului!
Ce mi se pare imperativ pentru 2024 și anii succesivi e să pricepem că Putin a destabilizat ordinea globală postbelică, garantată prin pax americana. Indiferent cum și când se va încheia, războiul din Ucraina vizează simultan reconstituirea manu militari a „lumii ruse” și contestarea radicală a valorilor occidentale.
Pășim într-un deceniu în care coliziunea dintre regimurile liberale și cele iliberale va provoca o conflagrație (scenariul cel mai dramatic și costisitor) sau – în cazul ceva mai ușor de gestionat – o lungă serie de ciocniri punctuale, chemate să încline balanța de putere când într-o direcție, când în cealaltă. În acest deceniu al tuturor riscurilor trebuie să profităm de starea încă pacifică a UE pentru a dezvolta accelerat România.
Dacă vom rămâne cu lideri fără agendă clară, promotori ai unor ambiții mărunte și ai inerției pe pilot automat, vom slăbi inevitabil România în fața riscurilor sistemice profilate la orizont. Chiar avem nevoie, după alegerile din 2024, de un președinte, premier, guvern și de o majoritate parlamentară capabili să surmonteze deficitul de infrastructură critică.
Să termine toate autostrăzile aflate în stare de proiect sau execuție. Să finalizeze cât mai repede aderarea țării la Schengen și OCDE. Să facă o reformă fiscală care să stimuleze din nou, consistent, investițiile străine și IMM-urile locale din care trăiește clasa de mijloc.
Aminteam intrarea într-o etapă turbulentă. Avem și vești bune: NATO s-a extins cu Finlanda și Suedia. UE deschide negocierile de aderare cu Ucraina și Republica Moldova, fără să închidă ușa Georgiei. În paralel, Bosnia și Herțegovina și Albania se mișcă spre Vest, iar Serbia naționalistului Vucici – unde s-a construit în fine o mișcare de Opoziție – ar putea cunoaște mult amânata reorientare politică pro-europeană. Există însă și vești proaste: rușii au pierderi serioase, dar aruncă destulă carne de tun pe front pentru a recuceri (fie și sub forma unor munți de moloz) diverse localități pe care ucrainenii le eliberaseră cu câteva luni în urmă.
Conflictul Israel-Hamas nu pare încheiat și nici scutit de pericolul regionalizării. SUA au alegeri prezidențiale care au pus subiectul Ucraina în miezul polemicii dintre democrați și republicani, afectând capacitatea clasei politice de a vorbi pe o singură voce în materie de politică externă. Economia americană merge atât de bine – și e tot mai puțin dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu – încât eventuala revenire a lui Donald Trump ar putea încuraja un nou episod izolaționist (pe durata căruia doar Taiwanul – acest Eldorado al microcipurilor – rămâne pe radarul strategic de la Washington).
Ineficiența relativă a ONU (de la criza financiară subprimes, trecând prin pandemia COVID-19, până la Ucraina și Gaza) vădește o criză probabil durabilă a diplomației multilaterale. Prin urmare, ca țară de frontieră, avem nevoie simultan de consolidare economică, o cât mai adâncă ancorare în UE și NATO și de o dinamică sporită în cele câteva relații bilaterale care contează cu adevărat, pe termen lung: SUA, Marea Britanie, Franța, Turcia, Ucraina, Israel, Italia și Spania (unde avem încă mari comunități românești). Tot pe termen mediu, putem deveni sponsorul indispensabil al desprinderii Republicii Moldova din toxicul spațiu postsovietic (și vom rata această misiune dacă PIB-ul nostru nu se dublează în următorul deceniu).
Nu știu cum se va configura viitoarea majoritate din Parlamentul României. În cel european, rămâne probabil pe rol alianța de centru-dreapta și centru-stânga. Important e ca politicienii români care vor „mobila” proximul executiv și vor croi legile să iasă din bula lor partinică și să recurgă la expertiza, consilierea și validarea simbolică pe care societatea civilă le-o poate oferi.
Mandatele Iohannis s-au caracterizat și prin întreruperea graduală a acestui dialog esențial, marcând un regres democratic. E cert că, prin contraselecție internă, partidele noastre și-au erodat reprezentativitatea. Ea nu poate fi recuperată decât dacă exponenții fiecărei formațiuni politice scapă de complexul autosuficient al aroganței provinciale, solicitând iarăși competența elitelor profesionale, pentru a spori calitatea și adecvarea deciziilor importante, de care avem vitală nevoie în anii ce vin.
foto: Hepta
