Joe Biden a pus degetul pe o rană care trebuie închisă prin conștientizarea – pe ambele maluri ale Atlanticului – a rolului fundamental jucat de autoapărarea națiunilor ucraineană și israeliană în fața unui extremism antidemocratic devastator.
În eventualitatea unei victorii împotriva lui Donald Trump – care pare singura resursă umană a Partidului Republican – președintele Joe Biden și-ar începe al doilea mandat la vârsta de 82 de ani. Nu putem spune că opozantul său e vreun tinerel charismatic, viril înscris în amintirea legendarului JFK, dar vârsta își spune cuvântul, chiar și în cea mai bogată democrație a lumii, unde speranța de viață a crescut constant pe parcursul deceniilor postbelice.
Evident, e prea devreme să spunem cine are prima șansă în competiția de anul viitor pentru Casa Albă. Putem, în schimb, aprecia că actualul președinte catolic, veteran al Războiului Rece și fost vicepreședinte al lui Barack Obama este ultimul mare om politic occidental din generația care a înfrânt URSS, deschizând drumul spre libertate și prosperitate unui număr uriaș de oameni care nu cunoscuseră înainte decât sărăcia și dictatura.
Mult mai puțin „obosit” decât îl prezintă, caricatural, mass-media republicane, dl Biden e mai apropiat de concepția lui Ronald Reagan despre „destinul manifest” al SUA decât fusese deja pomenitul Barack Obama, care a neglijat relația transatlantică și a pledat pentru focalizarea exclusivă a atenției strategice americane către zona Asia-Pacific. La fel de paradoxal este faptul că, pe vremea lui (care ar putea să revină), dl Donald Trump s-a dovedit mai interesat de relația cu China și Rusia decât de consolidarea NATO.
Recentul discurs rostit de președintele Biden în Biroul Oval a dorit să le transmită americanilor un adevăr pe care disputele partizane exacerbate la Washington riscau să-l oculteze, cu urmări costisitoare pentru prezervarea ordinii mondiale bazate pe așa-numita pax americana.
Acest adevăr decurge din învățămintele celor două conflagrații mondiale din secolul XX: întrucât America nu a intervenit la timp, de îndată ce URSS și Germania nazistă (două regimuri terorist-totalitare) s-au apucat să reîmpartă Europa, americanii au plătit mult mai scump restaurarea ordinii globale.
Acum, susținerea Ucrainei contra invadatorului Putin și ajutorarea Israelului în lupta contra terorismului islamist sunt obligatorii, dacă America nu dorește extinderea conflictului și fatalitatea implicării sale directe, cu trupe proprii și sacrificii materiale mult mai consistente.
Nu știm dacă Congresul va aproba suta de miliarde de dolari cerută de președintele Biden pentru a salva cele două democrații amenințate de barbarie, dar simțim că argumentul ne privește și pe noi, alături de celelalte națiuni est-europene intrate nu chiar de mult în UE și NATO, singurele organizații capabile să le asigure dezvoltarea liberă.
Joe Biden a pus degetul pe o rană care trebuie închisă prin conștientizarea – pe ambele maluri ale Atlanticului – a rolului fundamental jucat de autoapărarea națiunilor ucraineană și israeliană în fața unui extremism antidemocratic devastator. Din păcate, acest imperativ proces de regăsire a lucidității riscă să fie avortat, cel puțin în America dinaintea anului electoral. 11 septembrie 2001 pare deja o dată îndepărtată, exilată în manualul de istorie, iar populismul izolaționist al retoricii lui Trump („Make America Great Again”) riscă să farmece din nou un electorat obosit de efectele pandemiei de COVID-19, de inflație și de tentația de a socoti că tradiționala solidaritate americană față de Israel e suficientă pentru a prezerva actuala stare a lucrurilor la nivel mondial.
Personal, sunt convins că, fără să fi fost regizorul nemijlocit al sălbaticului atac lansat de Hamas împotriva Israelului, Putin întreține prin alianța cu Iranul și China o atmosferă de insurgență antioccidentală menită să distragă atenția opiniei publice globale de la odioasa lui tentativă de a șterge de pe hartă Ucraina.
Nimic nu poate folosi mai mult Kremlinului (și rețelelor de trafic alimentate de succesorii oligarhici ai KGB-ului sovietic) decât banalizarea „operațiunii speciale” contra Kievului și extenuarea psihică a democrațiilor euro-americane confruntate cu un conflict aparent interminabil.
În pomenitul discurs (care ilustrează un caz de școală pentru relațiile internaționale), dl Biden a căutat să contracareze această tactică perversă, punând Ucraina și Israelul pe picior strategic de egalitate. Să sperăm că respectiva viziune holistic echilibrată va fi judicios înțeleasă, cel puțin în mediile decizionale de la Washington și Bruxelles, indiferent de calendarele electorale și de impulsurile naiv-egoiste care au inspirat rușinoasele Acorduri de la München din septembrie 1938.
Dacă în aceste momente de tensiune multipolară lumea liberă va căuta din nou compromisuri pretins „rezonabile” cu tiranii porniți deja la război împotriva sa, vasta construcție democratică ridicată pe ruinele URSS ar putea cunoaște, mai curând decât am crede, o dramatică implozie.
foto: Hepta
