Raymond Aron a fost patriarhul gândirii politice liberale din Europa secolului trecut. Cărțile lui rămân pasionante pentru orice student serios al Științelor Politice. Și ce spunea acest mare autor despre ideea europeană? Că e doar o idee! De aceea pleda Raymond Aron, gând la gând cu Charles de Gaulle, pentru „Europa națiunilor”.
Părinții fondatori ai proiectului european postbelic au demarat acțiunea de jos în sus, începând cu desenarea unui spațiu economic unitar. Cât privește Europa politică, ea nu e gata nici azi, pentru că nu avem un suprastat federal și postnațional, ci numai o rețea de instituții situate la Bruxelles (în inima fostului imperiu carolingian) care se ocupă cu aplicarea politicilor comunitare de către fiecare stat membru. Comisia Europeană e un „executiv” tehnocratic compus din reprezentanți ai statelor UE, nu un adevărat guvern al Europei. Cetățenii se raportează prioritar la realitatea internă a comunității lor politice imediate: statul național. Te simți „european” doar la nivelul unui imaginar simbolic și al unei difuze conștiințe cultural-patrimoniale.
Partidele „suveraniste”, foarte critice cu presupusa „dictatură” a Comisiei Europene, nu au, de fapt, obiectul muncii: UE nu a preluat funcțiile „regaliene” ale statelor naționale. Chiar și după formarea Serviciului European de Acțiune Externă, CE nu s-a substituit diplomațiilor naționale. Nu avem o politică fiscală comună. Și nici nu vom avea prea curând o „armată europeană”, pentru că o armată are nevoie de o singură limbă pe tot lanțul de comandă și de ordinele unui guvern politic. Singura armată occidentală funcțională e cea a trupelor NATO, atâta vreme cât lumea (noastră) va rămâne ordonată prin pax americana.
Propaganda „suveranistă” îi păcălește pe naivi și pe cei comozi, care nu fac efortul de a (re)cunoaște starea de fapt. Nu există stat absolut suveran, pentru că toate statele, din toate timpurile și locurile, și-au respectat angajamentele internaționale, conform principiului pacta sunt servanda. Viziunea unei suveranități absolute e doar utopia statelor banditești, care încalcă fără scrupule tratatele pe care le-au ratificat, urmărindu-și rațional interesele strategice: e cazul Rusiei lui Putin sau al Germaniei lui Hitler. În istoria reală, suveranitatea națională e automat limitată pe fondul interdependenței dintre felurite state, obligate să coexiste.
UE reunește state democratice, libere să adere sau nu la proiectul comunitar. România a cerut să participe la această organizație, așa cum și-a exprimat dorința de a deveni membră NATO. Ieșirea Marii Britanii din UE (Brexit) s-a făcut prin referendum național. E destul de greu să compari mecanica și principiile directoare din UE cu „doctrina Brejnev” a „suveranității limitate”. Una e să devii membru în CAER și Pactul de la Varșovia după ce te-au nivelat tancurile sovietice și cu totul altceva să participi liber la UE și NATO, pe baza unui set de valori democratice împărtășite. În regimul comunist, eram vasalii ideologici ai unei puteri opresoare. Acum suntem egalii juridici ai unor parteneri solidari.
Dacă ne simțim încă „inegali”, e pentru că toată Europa de Est avea o întârziere istorică față de economiile occidentale. Nu Comisia Europeană ne privește paternalist și condescendent, ci eventualii săi membri proveniți din state occidentale, care au dezvoltat în timp complexe de superioritate inspirate de un decalaj obiectiv. Vrem să scăpăm de propriile complexe de inferioritate la masa europeană? N-avem decât să muncim ca națiune suficient de intens pentru ca decalajul respectiv să dispară: procesul e în curs și nu va dura prea mult, inclusiv grație fondurilor… europene.
„Ideea europeană” nu mușcă și nici nu ne ciuntește identitatea națională. Ea e o precondiție a păcii, pe un continent care a transformat naționalismul exacerbat în două conflagrații mondiale, până când imperiile europene s-au dezmembrat, făcând loc economiei de piață, statului de drept și solidarității comunitare între 27 de națiuni civilizate și (finalmente) înțelepte. Când această pace este direct amenințată de Rusia postsovietică și neoimperialistă, nu e cazul să spargem geamurile Comisiei Europene, ci să strângem rândurile în casa comună euro-americană.
Interesul nostru, ca și cetățeni ai României, e acela de a preveni fisurile din UE și diviziunile din NATO. Să ne opunem unei „Europe cu mai multe viteze” și unei Alianțe Nord-Atlantice la care unii contribuie prea mult și alții prea puțin. Cred, de asemenea, că se cuvine să revenim la un comportament lucid, respingând cu umor și tenacitate aberațiile Woke și Cancel Culture, ca și barocul steril al „ideologiei de gen”: asemenea ficțiuni disolutive sunt un lux eventual în vremurile obișnuite, nu și atunci când deasupra familiei euroatlantice planează amenințări existențiale pe termen lung.
