În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Cât timp poate un om ca Lazăr să stea închis într-o odaie care are cheia introdusă în ușă pe dinafară? Și mai ales când acolo, afară, se hotărăsc atâtea lucruri? Și mai ales atunci
când depinde numai de el cât să rămână în încăperea aceea mizeră și moartă în nemișcare. După o oră nesfârșită, Lazăr bate în ușă, sună, bate din nou în ușă. Niciun răspuns și de
la geamul zăbrelit prin care poate privi nu zărește decât figura impasibilă de la fereastra pe care o vedea întotdeauna și din rezerva sa, iar în curte nu observă decât o forfotă identică celei din zilele precedente. Ceea ce îl face să creadă că nebunul ăla de Luca a fost pus la punct și se află acuma în cine știe ce cămașă de forță, în timp ce lucrurile și-au urmat cursul. Probabil că medicii sunt încă agitați de cele întâmplate, iar imbecilii de infirmieri profită și î și fac de cap. Și s-ar putea foarte bine să se răzbune și pe el atunci când o să-l găsească acolo. Așa că lăsă degetul de pe butonul soneriei și revenind la el doar din minut în minut. Și până la urmă auzi și cheia învârtindu-se în ușă.
Individul în izmene, care între timp își făcuse rost de o pereche de pantaloni din olandă albă și de o bluză din același material, arătând acum aproape ca un medic. Îl privește și în spatele lui rânjește Karci.
— Vreau să vorbesc cu Luca.
— Domnul Luca este ocupat acum.
— Domnul Comandant, precizează Karci și rânjește și mai tare. Este exact ceea ce-i trebuie lui Lazăr pentru a se lămuri.
— Bine. Transmiteți-i că accept funcția.
— Dânsul este noul administrator, îl învăță individul pe Karci.
— Mai înainte director administrativ, apoi contabil șef, acum administrator…
— Păi, pe măsură ce amânați, se duc posturile bune.
— Și cine va fi atunci directorul administrativ?
— Nimeni. Eu sunt Guneș, locțiitorul comandantului.
— Mă duc să-mi iau lucrurile.
— Ar trebui să vă îmbrăcați în haine civile și să preluați un birou de la administrație.
— Așa voi face. „Și când va fi cazul, o s-o șterg” gândi Lazăr.
— Numai că va trebui să mai aștepți o jumătate de oră.
— De ce?
— Deocamdată e mai bine să nu ieșiți din pavilion.
— Ascultă, domnule Guneș, dacă tot o să lucrăm câteva zile împreună, atunci ar trebui să nu vă ascundeți de mine.
— Nu ne ascundem. Astea sunt ordinele.
— Ordinele cui?
— Ale mele.
Lazăr reveni în rezerva sa. Lucrurile lui Luca mai erau acolo. „ N-o fi avut încă timp să le ia“, gândi Lazăr. Era bucuros că nebunii ăștia de copii care se joacă de-a hoții și vardiștii au reușit să-i confere din nou libertatea de mi șcare prin spital. În fond, el nu semnase nimica și nici nu va semna nimic. Atunci când o să-i bage pe ei în cămăși de forță, el nu va avea decât să mai rămână sau să plece.
Se culcă pe canapea și luă una dintre revistele aduse de Luca. Nu reuși să citească prea mult pentru că fu deranjat de un individ care se prezentă drept Moravetz, contabil în subordinea domnului Lazăr.
— Stai puțin, ești dintre cei vechi sau dintre cei noi?
— Cum, vă rog?
— De când ești contabil la acest spital?
— De vreo două ore.
— Aha! Și până acum?
— Am fost contabil la fabrica textilă.
— Și ce cauți dumneata aici?
— Am fost internat la etajul I, dar de vreo săptămână doctorul Comșa m-a tot
— Și?
— Acum s-a schimbat situația.
Lazăr îl măsură pe contabil cu mai multă atenție. Era un om trecut de prima tinerețe, cu o privire supusă în spatele unor ochelari cu ramă de aur. Și pe degete avea mai multe inele. Și o verighetă.
— Aveți copii, domnule Moravetz?
— Da. Un băiat și două fete.
— Închideți, vă rog, ușa și luați loc! Și spuneți-mi, acum că suntem singuri, dumneavoastră de ce ați acceptat să vă jucați de-a hoții și vardiștii?
— Cum, vă rog?
— Hai! N-o să-mi spuneți că puteți accepta măcar o clipă ideea că tâmpiții ăștia au vreo șansă să stăpânească spitalul mai mult de câteva ore!
— De ce nu?
— Dumneavoastră de ce ați venit aici?
— Am avut niște încurcături. Ca și dumneavoastră, bănuiesc. (Era evident că aceste ultime cuvinte îl costaseră pe contabil o sforțare în plus, dar că nu se putuse abține de la această mică obrăznicie.
— Am avut aceleași motive?
— Nu, nu cred. Dar țelul a fost același.
— Înțeleg. Ați delapidat?
— Nu. Nu tocmai. De fapt, în. cazul meu…
— Lăsați, o să-mi spuneți altădată. Deci dumneavoastră credeți în revolta asta din
spital.
— Domnule Lazăr, cine m-a întrebat pe mine vreodată în care guvern cred? Și au fost destule de când am învățat să citesc ziarele. Și de aia mi-am îndeplinit întotdeauna slujba cu onestitate.
— Cu ce?
— Cu onestitate. Vreau să spun…
— De aia ați venit aici? Că v-ați îndeplinit slujba cu… În fine…
— Eu am lucrat pentru fabrică și aici voi lucra pentru spital.
— Și vă convine să lucrați pentru spital? Vă convine să se știe că pentru spital puteți lucra și pentru fabrică…
— Ei, deocamdată voi lucra aici— Pe urmă… Și, în afară de asta, dacă luăm în considerare că mi s-a recomandat această funcție chiar de către cei în măsură… În măsură s-o facă aici, să recomande aici în spital…
— Chiar! Cum de v-au găsit?
— Ca și pe dumneavoastră, bănuiesc…
— Eu am locuit cu domnul Luca în aceeași încăpere. Astea sunt lucrurile lui.
— Aha! Păi, dumneavoastră ați avut noroc.
— Și cine a spus că o să lucrăm împreună?
— Domnul Guneș.
— Și… și v-a spus și ce vom face?
— Nu. Asta îmi veți spune dumneavoastră. De altfel, eu nici nu trebuie să știu prea multe. Numai că am convingerea că veți mai primi și alte ajutoare în afară de mine, pentru că
într-un… într-o instituție atât de mare va fi foarte mult de lucru. Și mai ales acum, la început, vom avea nevoie de ajutoare, adică, iertaț i-mă, dumneavoastră veți avea nevoie de mai multe ajutoare pentru că eu, cu toată onestitatea mea, nu voi putea face față singur.
— Ce vorbești, domnule Moravetz?
— Dar e evident că la început va trebui să inventariem totul, pentru că aici, sunt
convins, s-a furat și va trebui să știm de unde plecăm.
— I-ai spus toate astea și lui Guneș?
— Dânsul are alte treburi mai importante acum, dar sunt convins că i le-ați spus dumneavoastră toate astea pentru că…
— Ești convins? Domnule Moravetz, am impresia că dumneata ești un mare șmecher, cu toată onestitatea dumitale. De ce nu ai preluat dumneata funcția de conducător al
serviciului administrativ?
— De ce n-am preluat-o? Pentru că n-am avut cinstea să mi se ofere în mod serios o asemenea funcție importantă.
— Nu înțeleg.
— Adică, mi s-a spus că voi primi acest post numai dacă refuzați dumneavoastră să…
Și, deși eu sunt contabil calificat și cu o meserie demult învățată și para învățată, mă rog, mă
înțelegeți, nu? Totuși, cred că domnul Comandant s-a orientat bine.
— Zău? Adică, altfel ai fi acceptat dumneata această funcție? Adică… altfel îți convenea să ai în subordine tot felul de indivizi foarte onești și gata să fure și ultima jumătate de pătură, pentru că atunci, când se va termina tot bâlciul ăsta să te bage pe dumneata la apă și nu pe cei care și-au umplut buzunarele și care o să scape cu o mică chelfăneală și cu desagii burdușiți? Adică vrei să spui că ți-ar fi convenit postul ăsta?
— Eu am fost cel puțin întotdeauna leal cu cei care m-au angajat.
— De aia ai ajuns aici?
— Nici dumneavoastră n-ați ajuns aici din motive de bună purtare!
— Dumneata… dumneata ești sau foarte tâmpit sau un deștept și jumătate.
— Domnule! Eu…
— Eu aș prefera să fii foarte tâmpit. Și nu mai fă mutra asta: dacă tot am acceptat funcția, dacă tot am ajuns șef, apăi atunci am voie să-ți spun și mai urât! Altfel schimbăm
rolurile.
— Asta nu hotărăsc eu. Și nici măcar dumneavoastră!
— Dar ți-ar conveni?
— Dacă mi s-ar face această onoare, aș fi mândru s-o accept.
— Până atunci, ești însă în subordinea mea. Acum nu mai am, deocamdată, nevoie de
dumneata.
După ce Moravetz ieși, Lazăr încercă să-ș i reia lectura, dar nu reu și. Se sculă de pe pat și începu să mănânce dintr-un borcan de compot trimis de nevastă-sa de acasă.’ (Ea știa că pentru spital lucrul pe care n-ai voie să-l uiți nicicum este acela de a trimite neapărat, dar neapărat, și compot. Așa că el, deși ar fi preferat lucruri mai consistente, se pomenea mereu cu același borcan plin de…) Dar unde dracu’ s-o fi dus Moravetz între timp? Lazăr deschise ușa și-și găsi subalternul stând rezemat de un perete pe coridor. Ce pisălog! Lazăr trânti ușa la loc.
Apoi avu un fel de revelație. Păi, sigur, toată viața a fugit de aventuri, de a șa-zisele afaceri nesigure, deși numai el ș tia cât de nesigur era tot ceea ce făcea. Dar flerul îl învățase să nu intre niciodată într-un joc pe care să nu-1 cunoască îndeajuns încât să-l poată stăpâni oricând și față de oricine. De aia nu s-a ruinat ca alț ii și de aia era încărcat mereu cu un balast tot mai greu de succese — succese palpabile — pe care trebuia să le apere. Nu ca ăștia care intră orbește în orice și .știu că n-au ce pierde niciodată. Dar, pe urmă, întotdeauna îi invidia pe cei care reușesc fără efort, îi invidia ș i îi înjura în gând și față de lume, îl înnebuneau acești parveniți pentru că făceau într-o zi ceea ce făcea el în ani de trudă, zile de muncă și nopți de nesomn, îi invidia pentru că i se părea profund nedrept, chiar dacă parveniții dispăreau de obicei la fel cum au apărut. Da, dar reapăreau mereu alții noi și din nou ei, da, domnule, din nou ei, adică cei care au făcut praf ceea ce au câștigat atât de uș or și pe care soarta îi proteja din nou, dându-le șanse de a mai încerca o dată și pe urmă încă o dată. Și tot așa. Pe când el trebuia să asude din greu pentru a putea înainta cu pași mai mărunți și a străbate distanțe mult
mai neînsemnate. Și acum, acum tolănit pe acest pat împuțit de spital, cu „subalternul“ stând rezemat de perete în fața ușii, câine ce abia aștepta o poruncă sau un prilej de a-1 devora — amândouă în aceeași măsură, amândouă cu aceeași firească siguranță — , acum când i s-a ivit ocazia să se facă de râs într -un joc idiot de-a hoții ș i vardiștii, când niște fal și nebuni au devenit nebuni adevărați și au început să -și pună în aplicare halucinațiile și să-și răzbune angoasele, acum când se înscena o piesă într-un act care nu avea nici o șansă să-și trăiască măcar efemera viață, acum i s-a luminat brusc capul de ce reușeau unii atât de repede și atât de ușor și cu atât de puține pregătiri și atât de nerușinat de firesc și de… de dracu’ să-i ia! Da, domnule, cum să izbândească el așa ceva din moment ce el n- a acceptat niciodată o altă situație decât cea care părea suficient de sigură tocmai pentru că era clădită pe timp și strădanie? Cum să izbutească brusc asemenea lor, atunci când el nici nu observa asemenea șanse, când el nu vedea decât sfârșitul, veșnicul sfârșit care în asemenea ocazii nu era decât unul și care venea implacabil atât de repede, uitând că pentru asemenea oameni sfârșitul nu era decât o etapă înaintea unui nou început? Dac-o fi… Și dacă n-o fi, atunci puteai spune că respectivul a fost un tâmpit că nu și-a jucat mai bine curțile în scurtul timp în care a avut un atu în mină. Da, domnule, acum s-a ivit o asemenea șansă pe care toți în afară de el o luau în seamă, deși era sigur că știau și ei la fel de bine ca el că nu era vorba decât despre un act de bâlci, dar nu se sinchiseau de asta, dimpotrivă, făceau o mina cât mai serioasă, se purtau de parcă ar fi fost puși să construiască ceva durabil. Toți, dar toți în afara lui, ceilalți, și atunci cum de se mai miră că întotdeauna ceilalți reușesc și el nu, când ceilal ți iau întotdeauna lucrurile cele mai imposibile ca posibile și el acceptă și caută treburile în care e de tras, numai cele în care e de tras din greu și de avansat puțin? Chiar dacă puțin ci te puțin…
Și atunci? Și atunci? Acum se poate pune doar într-un singur fel problema: fie că acceptă și el o dată aventura ca să vadă cum e, fie că își urmează vechiul drum și atunci să nu se mai înfurie când alții urcă și coboară atât de vertiginos în jurul său. Da, numai că necazul e acela că nu există o cale care să -ți permită să fii o dată așa și o dată așa. Nu există, domnule, așa ceva! În primul rând pentru că dacă pierzi o dată totul, atunci nu te mai poți întoarce la drumul celălalt și te doare atât de mult că ai pierdut din mână ceea ce ai strâns cu dinții și cu ghearele atâta amar de vreme, încât sau te omori sau omori tu pe altcineva.
Să se lase în voia jocului, ăsta era lucrul cei mai înțelept într-o ocazie ca asta. Așa va
face.
Lazăr se culcă înapoi și începu să citească un articol ilustrat despre o trecere în revistă a trupelor de către Maiestatea Sa Regală cu ocazia….
Pe dracu’! Cum să stea el așa, citind tot felul de tâmpenii, când acum se va hotărî dacă își va continua viața sigură și plicticoasă de dinainte sau dacă va stră luci o zi pe un cer artificial? Ce-i el, care toată viața și-a calculat to ți pașii, să se lase în voia sorții, în voia unei sorți care i -a fost de regulă potrivnică și pe care a trebuit s -o biciuiască crunt pentru a-i smulge și cea mai mică favoare? Să nu începem iarăși! Parcă am stabilit ce e cu favorurile astea, cum se câștigă și mai ales cum se pierd vertiginos! S-o mai lăsăm dracului de filosofeală! Mai bine să deschidem ochii ! Să-i căscăm larg și să înghițim tot ce e de înghițiți Un om care n-a pierdut niciodată nimic nu poate fi înfrânt într-o oră de niște fluturași! Se va duce la Luca, va discuta cu el, îi va oferi toate titlurile și onorurile, dar va conduce el, Lazăr, această afacere din umbră. Va vârî în buzunare tot ce va putea vârî, apoi când totul se va prăbuși, o să-l împingă pe strălucitorul fluturaș în față, să-i taie cine vrea aripile.
Da, domnule, pricepu Lazăr în sfârșit în ziua aceea, într-adevăr fiecare om are soarta lui și nu există să fii fericit decât dacă nu vrei să intri pe terenul altuia. Terenul lui era acela de a învinge încet și din umbră. Ar fi o prostie să caute strălucirea lui Luca, nu-i făcut pentru asta și nu ar rezista la prăbușirile și la înălțările atât de mari și de bruște pe care le implică o asemenea viață. Asta este și cu asta va trebui să trăiască de acum! Gata cu ciuda față de un fluture de o zi! Siguranța pe care o avea Lazăr era mult mai bogată. S-a zis cu ciuda, cu nopțile
nedormite de furie că altul găsește norocul în fața casei și se mai și apleacă plin de lene să-l ridice de parcă s-ar gândi dacă să-l ia sau nu! S-a zis cu toate astea!
Dar cine, domnule, cine poate să trăiască în îndestulare și siguranță fără ca toată lumea s-o știe și fără ca ceilalți să-l respecte și să-l invidieze pentru asta? Ce rost mai au atunci toate câte le-ai agonisit?
Lazăr se sculă și ieși în căutarea lui Luca. Pe coridor îl aștepta domnul Moravetz, sprijinit de zid. Lazăr nu-i spuse nimic și o luă pe scări. Moravetz îl urmă la câțiva pași.
The post Spitalul (12) appeared first on Cotidianul RO.
