Asistăm la eșecul „României Educate”, pentru că nu discutăm doar despre clasamentul pe un an, ci la ce arată tendințele, scrie Aurelian Giugăl, lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Antropologie culturală şi comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București.
S-a dat publicității clasamentul Shanghai pentru universități – Shanghai Ranking 2023. România nu are nicio universitate în top 1.000, realitate deprimantă, dar verosimilă, dacă punem la socoteală (non)politicile educaționale din ultimele decenii.
Anul trecut, în 2022, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca era poziționată pe locurile 801-900 în clasamentul respectiv, o stagnare comparativ cu anul 2021, dar în scădere față de 2020 (locul 701-800).
Este și destinul universității noastre de frunte de la Cluj un simptom al căderii libere al învățământului din România. Înainte de a lista câteva cauze care ne-au dus aici, să vedem cum stau alte țări din vecinătate sau din lume.
Serbia, țară non-UE și adesea portretizată ca fiind una mai puțin dezvoltată decât țara noastră, are două universități în acest clasament: Universitatea din Belgrad (301-400 în clasament) și Universitatea din Novi Sad (901-1.000).
Polonia are 9 universități, iar Cehia are 6
Mai mult, Serbia este o țară mult mai mică decât România – 7,3 milioane de locuitori în 2021 conform Our World in Data.
Ungaria are patru universități în top 1.000, dintre care două în top 501-600, respectiv Eotvos Lorand University, și una în top 601-700, Semmelweis University. La fel ca Serbia, și Ungaria are o populație mai mică decât a țării noastre, 9,71 de milioane de locuitori în același an 2021 – link aici.
Polonia are nouă universității în acest top – două în intervalul 401-500, respectiv Jagiellonian University și University of Warsaw, iar Cehia șase asemenea universități – prima, Charles University in Prague, este clasată în intervalul 301-400.
Țări mult mai mici ca România au câte o universitate în acest clasament: Croația (Universitatea din Zagreb în intervalul 401-500), Cipru, Estonia, Lituania, Slovacia sau Slovenia.
Dintre țările extraeuropene, Etiopia, Iordania sau Liban au și acestea câte o universitate în top 1.000.
„Studenții internaționali” sunt foarte puțini la noi
Să ne uităm și la studenții străini înrolați – comparație (pentru „Babeș-Bolyai” vom lua în considerare anul 2022):
„Babeș-Bolyai” – 4% dintre studenții înmatriculați sunt din afara României;
Eotvos Lorand University (Ungaria) – 9%;
Semmelweis University (Ungaria) – 31%;
Charles University in Prague – 16,9%;
University of Tartu (Estonia) – 8,0%.
Să nu o mai lungim, stăm prost peste tot. Există totuși și o bucurie în această mare de dezamăgire. Suntem, hip hip ura!, peste bulgari, i-am depășit uluitor pe vecinii bulgari.
Bun, de unde acest efect? Care ar fi cauzele unui asemenea, să spunem drept, dezastru educațional? Ce (nu) face țara noastră de a ajuns în acest punct?
Cauzele sunt multiple, enumerăm aici câteva principale.
1. Finanțarea per student din sistemul universitar alterează sistemul
Prin urmare, universitățile înmatriculează cât mai mulți studenți pentru a primi câți mai mulți bani de la minister.
Așa se face că se ajunge la norme supraîncărcate, multe ore în regim de plata cu ora, ceea ce conduce la suprasolicitarea profesorilor și neglijarea cercetării, respectiv publicarea de articole și studii academice.
Cum componenta de cercetare, respectiv publicarea de articole în jurnale academice internaționale de top, contează în conturarea acestui tip de clasament Shanghai (40% contează această variabilă), este lesne de înțeles de ce România stă tare prost la acest aspect.
2. Banii care vin de la minister pentru cercetare sunt foarte puțini
Am scris mai de mult, link aici, în ceea ce privește PIB-ul pentru educație și cercetare, ei bine, suntem la coada țărilor din Europa. Cu 3,16% din PIB pentru educație și 0,38% pentru cercetare, ne plasăm clar pe ultimul loc din UE.
Or, nu poți spera la rezultate mai bune, atâta vreme cât tu investești puțin.
Resursele financiare pentru cercetare derulate prin intermediul UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării) sunt insuficiente și discreționar distribuite. Prin tot felul de reglementări și restricții sunt eliminați tinerii și cei care nu au încă publicații solide în jurnale academice. Totuși, problema principală rămâne aceea că resursele financiare sunt ridicol de mici, totalmente insuficiente.
3. Cadrele didactice publică prea puțin sau chiar deloc, din cauza supraîncărcării în ceea ce privește predarea
Desigur, dacă nu publici, nu poți promova, nu poți obține anumite gradații, dar în rest nu se prea întâmplă mare lucru. Cu toate acestea, fișa postului este una cât se poate de clară.
Din norma unui profesor din universitate, fie el asistent universitar, lector, conferențiar sau profesor universitar, 30% revine cercetării. Prin urmare, aproape o treime din banii pe care îi încasează un cadru didactic universitar revin acestei componente, cercetarea.
De asta un cadru didactic universitar are o normă mai mică de predare comparativ cu cea a unui profesor din învățământul preuniversitar, pentru că cel universitar are parte din normă alocată pentru cercetare.
Dacă s-ar analiza în detaliu acest aspect, s-ar observa care-i realitatea în acest punct sensibil, adevărată zonă minată din zona elitelor universitare.
Pentru că, da, universitatea românească, în acord cu politicile educaționale, s-a transformat într-o antrepriză financiară ghidată după principii neoliberale. Ea trebuie să producă bani, nu cunoaștere.
Iată de ce în numele acestui ideal se ajunge ca munca să fie sub-plătită. Spre exemplu, se poate ajunge la o ore în regim de plata cu ora, aproximativ 29-50 de lei brut per oră. În aceste condiții este greu să atragi pentru predare în regim part-time cadre didactice calificate dispuse să creeze cursuri și alte conținuturi educaționale. Este absolut rizibil și cu rezultate prevăzute. Se supraîncarcă normele și se neglijează partea de cercetare.
4. Interdisciplinaritatea, care pe hârtie e considerată un deziderat foarte important, este de fapt blocată de diverse reglementări
Există o anumită rigiditate în cadrul selecției universitare, ceea ce face ca universitățile sau departamentele să fie aidoma unor mici redute de nepătruns. În 2010 am petrecut o perioadă la School of Geographical Sciences, University of Bristol, locul 88 în clasamentul de anul acesta, mult mai sus, 50 și ceva la acea vreme, într-un departament de geografie umană. Erau acolo angajați oameni bine pregătiți din diverse domenii, economie, sociologie, științe politice etc. Evident, predominau geografii, dar asta nu era o condiție sine qua non. Interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea, toate erau la mare preț acolo. Nu și la noi.
Să dau un exemplu: sunt sociologi foarte buni la noi care sunt foarte geografici în abordările lor. Ei bine, dacă s-ar pune problema angajării acestora în cadrul unor departamente de geografie, brusc s-ar pune problema non-specializării lor, pe scurt, nu au făcut facultatea de geografie.
Se va prefera un candidat mai slab cu studii de geografie și se va strâmba din nas la o altă alternativă. Este logica fortărețelor de nepătruns. Dar când ajungem la clasamente internaționale asta se vede. Și nu se vede bine pentru țara noastră. Lucrurile stau din ce în ce mai rău.
Să nu ne mai mințim!
Sunt și alte variabile ce ne influențează non-performanța, nu pot epuiza un subiect vast în câteva rânduri.
Este cât se poate de clar că măcar în zona academic-universitară programul „România Educată” este o formulă golită de sens, două cuvinte de autoamăgire.
Toate politicile educaționale și mai toate formulele ivite din logica descentralizării universitare ne-au condus aici: nicio universitate românească în top 1.000 mondial. A contesta atare clasamente înseamnă să ne mințim cu toții la infinit.
