Scriitorul Bogdan Alexandru Stănescu explică într-un articol de opinie în Libertatea felul în care și-a construit unul dintre romanele sale premiate, după ce a fost criticat de Valeriu Nicolae că folosește o descriere generalizatoare și brutală a romilor.
Ciocanul și cuiele
de Bogdan-Alexandru Stănescu
E o vorbă (ca orice „vorbă”, a devenit clișeu, așadar acoperă și o porțiune largă de adevăr) care spune că atunci când ai un ciocan în mână, vezi în jurul tău un ocean de cuie.
Sau, ca să intrăm într-o zonă unde se întâlnesc logica și psihologia, există termenul „bias”, care determină o inflexibilitate cognitivă, o prejudecată atât de puternică încât poate determina modificarea percepției, deci a realității unui individ.
Nu aș fi vrut să scriu acest scurt text, nici să-l adresez unui om pe care-l admir de la distanță, pentru lucrurile vizibile pe care le face. Și sunt convins că multe dintre lucrurile pe care le face rămân invizibile.
Domnul Valeriu Nicolae vede în romanul meu din 2017, Copilăria lui Kaspar Hauser, un asemenea cui, deși își ia nenumărate precauții în încercarea de nu fi asimilat corectitudinii politice.
Prin urmare ezită și, în cele din urmă, mă extrage din găleata rasismului, îndreptând discuția spre o interpretare, din fericire pentru mine eronată, care însă decolează de la text și se reduce la impactul devastator pe care l-a avut asupra lui lectura primelor cinci capitole.
<strong>Ar fi vorba despre modul grotesc în care sunt prezentate personajele „țigani” în contrast evident cu naratorul, un tip cult, sensibil etc. </strong>
Nu pot îndruma tipul de lectură al fiecărui cititor. La fel, îmi asum din start faptul că orice voi scrie și cam orice se scrie în categoria literaturii „adevărate” va răni sensibilitatea cuiva. E inevitabil: venim, fiecare dintre noi, cu un bagaj emoțional care are nevoie de o maturitate serioasă pentru a fi ignorat în contact cu emoțiile și sensibilitățile celorlalți.
<strong>Iar un roman este, până la urmă, o lume. În care te invit, dar nu-ți garantez nicio secundă că-ți va fi bine acolo.</strong>
Ceea ce mă duce la o grămadă de alte „biasuri” de care s-a lovit cartea respectivă: aș porni de la faptul că a fost declarată din start „autobiografică”, lucru care m-a nemulțumit încă de la publicare.
Dar, cum există o cutumă ca scriitorul să nu răspundă cronicarilor literari, am tăcut. Ce e autobiografia, ce înseamnă autobiografic sau autoficțional? Înseamnă că-ți asumi de la început veridicitatea lucrurilor pe care le descrii.
Aici ar fi două tabere:
Totul este autobiografie, chiar și atunci când descrii un măr.
Totul este ficțiune, pentru că percepția ta este maculată de atât de multe elemente exterioare și interioare, încât nimic din realitate nu mai ajunge în pagină.
Nu sunt partizanul niciuneia dintre aceste viziuni naratologice radicale: știu ce anume este real, dar știu și că fac eforturi enorme să introduc în texte deformări, exagerări, cârje stilistice care să spună ceva despre conștiința (și chiar inconștientul) unui anumit personaj.
Romanul meu a fost catalogat drept „pur autobiografic”, fără ca cineva să-și pună întrebarea dacă nu cumva nu e cazul să așezăm cărțile în categorii mai mici, subsumate celei de „ficțiune”. Care, în mod uluitor, le și anulează.
În finalul cărții, personajul meu omoară pe cineva – din câte știu, nu am făcut așa ceva. Personajul meu e divorțat, a fost internat la dezalcoolizare și e agent literar. Nu mi s-a întâmplat nimic din cele de mai devreme.
Atunci de ce ne bazăm pe primele capitole pentru a pune eticheta „autobiografiei”? Pentru că nimic nu poate fi verificat! Dar, cum ar spune americanii, „you are missing the fuckin’ point!”
În cazul acestui roman este vorba despre un narator care-și expune viața într-un monolog interior de multe ori întrerupt de fâșii din realitate pe care le resimte ca pe niște lovituri de șiș. E un copil crescut de o mamă singură, într-un cartier muncitoresc. Toată familia extinsă este un adevărat circ ambulant: un unchi violent și alcoolic, o mătușă intrigantă și urâtă, o bunică tiranică, un tată vitreg histrion, barbugiu, bețiv, „curvar”.
<strong>Ăsta e mediul în care crește acest copil și care-l aruncă în frumoșii ani 90, când în sud-estul Europei s-a dezlănțuit Iadul pe pământ și când îți trebuia piele de crocodil ca să supraviețuiești. </strong>
Blocul în care crește alături de mamă e un bloc al ITB-ului, al șoferilor de transport în comun, un microunivers în care societatea multilateral dezvoltată aduna oameni din toate categoriile sociale, oameni de toate felurile și „rasele”, lăsându-i să se descurce. Devine personajul meu rasist? Da și nu. Devine foarte sensibil la violență, în orice mod s-ar dezlănțui ea asupra lui.
Era unul dintre puținii „români” dintr-un bloc de „țigani”? Nu, erau foarte mulți „români” acolo, dar erau bine integrați în acel microclimat al violenței.
Toată lumea bătea, toată lumea înjura, apelativul „țigane” era aruncat te miri cui (și conținea și un element afectiv), cu toții eram copii lăsați cu zilele în spatele blocului, în timp ce părinții munceau în fabrici și uzine sau conduceau autobuze și camioane.
<strong>Deci, este Michi rasist? Da, pentru că își caută o delimitare și o categorie protectoare. Este limbajul „jignitor” îndreptat exclusiv împotriva țiganilor? Nu, în niciun caz. </strong>
Am explicat în nenumărate rânduri că am vrut să arăt, cumva à la Rousseau, cum un copil este deformat de societatea în care trăiește și că „elevarea” lui este doar superficială, funcțională social, totuși o persona.
Michi, pe care Valeriu Nicolae îl descrie drept inteligent, cult și sensibil, un intelectual, iese din Berceni, dar poartă acel Berceni al anilor 80-90 întotdeauna în el, la fel cum își poartă familia. Împreună alcătuiesc pivnița lui Kaspar Hauser, din care încearcă să scape. Ce se întâmplă însă când scapă? Devine un inadaptat, violent la rândul lui (există scene în care-și bate iubita, drept care am fost atacat și de pe poziții feministe), bețiv, un ratat care-și încheie viața comițând violența supremă.
Aș vrea să-i mai atrag atenția lui Valeriu Nicolaie că există un personaj în carte care se numește Suraj și care devine un erou solar, într-o bătaie în care se angajează chiar de partea naratorului.
<strong>Aș vrea să-i atrag atenția că-n cartea asta există popi bețivi, politicieni români execrabili, corupți, pitici, o învățătoare sadică și că, într-un final, personajul negativ până la Dumnezeu (lucru sesizat de puțini comentatori) este Tătuțu, tatăl vitreg, care se dovedește o jigodie. Și este un român. </strong>
Scriu aceste lucruri la Sinaia, unde am ajuns în mod miraculos pentru două săptămâni ca să scriu o nouă carte, un roman în care personajul principal este „minoritar” într-o țară care este România.
Încerc să descriu momentul în care în grupul de copii cu care aleargă pe lângă lacul Fundeni, unul dintre ei îi spune „cioară” și să surprind exact situația în care un copil își dă seama că e „altfel”, dar și mecanismele la care apelează pentru a umple cu ceva fisura care se mărește în el.
Trebuie să recunosc că, spre deosebire de 2016, când scriam la Kaspar și mi-era evident că pentru a descrie un mediu trebuie să folosești limbajul mediului și felul în care limbajul naște violența și intră în sufletul unui copil, acum mi-a tremurat mâna.
Nu pentru că n-aș fi fost sigur pe ce scriu, ci pentru că am început inconștient să mă feresc de toate posibilele ciocane care dau în literatură fără prea mult discernământ.
Acum e cazul să abordez și elefantul din cameră: am fost eu, autorul, în unele dintre situațiile pe care le descriu? Fără îndoială. Am folosit în copilărie și-n adolescență acel limbaj, chiar cel ce-i vizează pe țigani? Categoric.
Dar apele se despart la un moment dat: în punctul în care acele ape se despart, mă despart și eu de personajul meu. Așa cum am scris mai sus, nu mă suprapun anilor de maturitate ai personajului Michi, care nu e unul pozitiv în această carte „rasistă” și „misogină”.
Dar, dacă m-aș fi delimitat în carte, dacă aș fi explicat lucrurile așa cum o fac acum, atunci ea n-ar mai fi fost literatură, ci cel mult un eseu cu exemple.
Iar eu vreau să scriu literatură, asta e scăparea mea din realitate. Literatura și realitatea, dacă tot am început cu un elefant, sunt ca-n parabola celor șase orbi care pipăie acest animal despre care n-au habar: fiecare dintre ei va atinge o altă parte a pachidermului și-l va construi în minte în consecință.
În încheiere, aș vrea să-i spun domnului Valeriu Nicolae că nu am crezut nici o clipă în „realitatea” din spatele legendei lui Kaspar Hauser, sau că aș fi asimilat-o din ignoranță celei despre copiii „crescuți de lupi”.
Una e să mă acuzi eronat de rasism, alta de ignoranță: am contopit asumat două toposuri legendare, pentru a spune povestea unui copil crescut în melting pot-ul cartierului muncitoresc comunist, care era deopotrivă pivniță și ascunzătoare a haitei de lupi. Care lupi erau români și țigani. Țigani și români.
