Anika Nilles, 39 de ani, este una dintre cele mai talentate și premiate instrumentiste ale generației sale. În 2022, a fost desemnată Contemporary Drummer of the Year la Drumeo Awards. Artista germană a vorbit în exclusivitate pentru publicul Libertatea despre drumul ei spre succes la un instrument tradițional masculin.
[libvideo id=”4578593″]
Anika a crescut în Aschaffenburg, Germania și vine dintr-o familie de muzicieni. A început să cânte la tobe când avea 6 ani. Tatăl ei avea un set de tobe la care repeta cu trupa lui de amatori în subsolul casei. El i-a arătat Anikăi primele „groove”-uri, care au vrăjit-o. A știut de-atunci că vrea să fie „muziciană full time”, dar părinții nu au fost de acord.
<strong>Deși tatăl, doi unchi și un verișor cântau cu toții la tobe, niciunul nu trăia din asta. Așa că părinții i-au spus că are nevoie de o meserie cu mai multă siguranță financiară. Vechiul sfat-restricție, care acționează exact pe dos și, uneori, creează mari cariere artistice.</strong>
În 2022, a fost desemnată Contemporary Drummer of the Year la Drumeo Awards
Cum a ajuns „muziciană full time”
„Credeau că nu poți trăi din meseria de muzician. Mi-au spus că întâi trebuie să studiez, să am o educație adecvată, un loc de muncă și abia apoi pot să fac ce vreau.”
Anika a studiat educația socială. Timp de șase ani, a lucrat într-o grădiniță, cu persoane cu dizabilități. În paralel, continua să cânte la tobe, în diferite trupe, în timpul rămas liber. Dar voia să dedice tot mai multe ore muzicii și a făcut lent tranziția spre „a fi muzician cu normă întreagă”. „Nu de pe-o zi pe alta, mi-a luat cam doi ani”, a povestit ea pentru Libertatea.
<strong>La 26 de ani, se dedica exclusiv muzicii, iar în cei 13 ani care au urmat a câștigat numeroase premii din partea comunității muzicale, printre care Rising Star la Drummie Awards, în 2015, sau Best Clinician la MusicRadar Awards în 2018. </strong>
Am întrebat-o pe Anika de ce crede că e atât de apreciat stilul ei de a cânta. „E o întrebare foarte bună, dar probabil că nu pot răspunde eu. Pentru că nu mă aud cântând așa cum o fac ceilalți. Ca muzician, auzi ceea ce faci în mod complet diferit față de cum înțeleg sau aud ceilalți oameni”.
Caută totuși un răspuns în feedbackul pe care l-a primit de la oamenii din jur. „Îmi spun că am o abordare muzicală plină de dinamică. Folosesc o mulțime de materiale cu metru ciudat, nu chestii line tot timpul”, explică Anika. „Am explorat multe materiale cu metru ciudat și le-am suprapus. Chiar dacă fac muzică simplă, întotdeauna se întâmplă ceva ciudat, ceea ce face stilul meu puțin diferit de al altor toboșari”.
Spune că nu a făcut asta în mod conștient, ci a fost felul în care s-au topit în muzica ei influențele sale de la toate stilurile pe care le-a explorat: „e fuziune, puțin rock, puțin jazz, are vibe-ul ăsta progresiv, e un amestec.” Printre artiștii care au influențat-o se numără Jeff Porcaro, de la trupa Toto, Jojo Mayer, Joe Satriani sau Carter Beauford.
Până la urmă, important e să explorezi instrumentul pentru tine. Poți încerca să cânți ca un muzician sau altul. Dar să-ți găsești propria voce la instrument e cel mai important scop.
Anika spune:
Înainte de „a fi muzician cu normă întreagă”, Anika a studiat educația socială și a lucrat într-o grădiniță, cu persoane cu dizabilități. Foto: Facebook
Cum e să cânți, ca femeie, la un instrument tradițional dominat de bărbați
Anika și-a construit cu încăpățânare un drum într-o zonă în care sunt încă destul de puține femei. Artiste ca Cindy Blackman (care a cântat pentru Santana sau Lenny Kravitz), Sheila E. (baterista lui Prince) sau Meg White (de la White Stripes) sunt câteva reprezentante ale minorității feminine care și-au pus amprenta pe un instrument la care statisticile spun că 90% dintre artiști sunt bărbați.
„Cred că e încă o problemă culturală. Unele culturi nu le permit femeilor să cânte la acest instrument. Sau să joace fotbal. Nu le lasă sau nu e în cultura lor. Unele familii au o gândire tradițională”, explică artista. Este o problemă și în Germania, crede ea.
<strong>Anika a avut eleve la tobe, care au trebuit să renunțe la acest instrument, pentru că nu erau sprijinite de familie. Vestea bună e că în prezent sunt mai multe muziciene la tobe decât în trecut, ceea ce înseamnă că și fetele la început de drum pot avea modele la care să aspire. </strong>
Anika dă exemplul lui Roni Kaspi, care cântă pentru Avishai Cohen. Generația ei nu a avut multe modele feminine: „Erau cam aceleași 2-3 femei în ultimii 40 de ani. Dar asta se schimbă acum.”
Deși este un instrument tradițional dominat de bărbați, Anika iubește tobele. Foto: Facebook
Alături de legendarul chitarist Jeff Beck
Ca muziciană la un instrument „masculin” prin tradiție, Anika spune că a simțit mereu că trebuie să dovedească mai mult decât i s-ar fi cerut unui bărbat. „Nu doar la tobe e așa, ci și la bas sau chitară. Întâi, primești mai multă atenție decât un toboșar bărbat. Apoi însă trebuie să dovedești cu adevărat că poți să cânți la tobe, asta simțeam. Oamenii chiar verifică să vadă dacă poți cânta, și nu la fel se întâmplă cu bărbații.”
În 2022, Anika s-a alăturat lui Jeff Beck în ultimul turneu al celebrului chitarist. Celebrul chitarist o descoperise ca mulți alții pe YouTube. A căutat-o și a invitat-o la el acasă, unde au făcut o sesiune de improvizații. Apoi i-a cerut să-l însoțească în turneu. A fost una dintre cele mai valoroase experiențe pentru ea ca artistă. Spune că Jeff Beck a învățat-o cum să fie mai mult „în muzică”.
Pentru el, muzica era mai mult despre sentiment. Nu despre precizie și toate detaliile de tocilar pe care îmi concentram eu atenția înainte. Muzica e emoție pură. Și el așa cânta. Când atingea chitara, era pură emoție. Cu interpretările lui, îi făcea pe oameni să plângă. Am văzut asta și am simțit-o eu însămi.
Anika Nilles:
Beck avea 78 de ani când s-au cunoscut, dar Anikăi i se părea că interacționează cu un om la 30 și ceva. „Era plin de energie, mai mult decât mine. Era mereu în priză. Nu se oprea din experimentat și explorat lucruri noi.”
Anika s-a alăturat lui Jeff Beck în ultimul turneu al celebrului chitarist. Foto: Facebook
Ce înseamnă „pikalar”
Anika este și compozitoarea trupei sale. A scris mai multe piese despre călătorii, pentru că asta e cea mai mare sursă de inspirație a ei. „Când sunt aici în București, să văd oamenii pe străzi, clădirile, atmosfera, cultura. Le dau save în amintirile mele. Iar acasă, când compun, iau idei de-acolo, emoții specifice. Încerc să aduc emoțiile în muzică.” O mai inspiră oamenii, peisajele, dar și culorile sau arta. Iubește arta abstractă.
Tot abstract e și „pikalar”, cuvântul pe care l-a inventat pentru titlul albumului său de debut din 2017. Ce înseamnă?
E un cuvânt pentru ceva ce nu poți descrie. Toți avem lucruri în viața noastră pentru care nu avem cuvinte. Poate că ești copleșit de ceva și nu poți să descrii. Simți pikalar.
Apoi glumește: „Probabil vine de la faptul că am absorbit prea multă artă abstractă la un moment dat.” După „Pikalar”, a urmat albumul „For a Colorful Soul”, în 2020.
Pe scena din Control, Anika și trupa ei au interpretat compoziții de pe ambele discuri. Live, improvizează mult. Nu pe toate piesele. Spune că sunt și compoziții pe care nu se joacă prea tare, pentru că au o structură specifică ce nu poate fi schimbată. „Dacă schimbi ceva, se prăbușește”, explică ea. Dar sunt și piese pe care le schimbă radical.
„Asta iubesc cel mai mult la muzica instrumentală. Nu ai doar solistul care conduce concertul, e ceva total diferit. Într-o trupă instrumentală te joci mai mult unul cu celălalt.”
Anika și trupa sa. Foto: Facebook
Cum a depășit frica de cântat live
În perioada când a făcut tranziția de la cântat în timpul liber la a se dedica exclusiv muzicii live, Anika a căpătat o fobie reală de cântat live. Spune că i-a luat câțiva ani să se poată bucura din nou de concerte.
Ca să poată face asta, își înregistra fiecare performanță, iar apoi se asculta și urmărea cântând „ca să înțeleg că fac bine ce fac”. Pentru că nu așa se simțea pe scenă. Pe scaunul de tobe, când făcea o greșeală, avea senzația că eroarea a durat o eternitate.
„Simți că ai cântat oribil un minut, chiar dacă a fost doar o secundă. Și, dacă ai gândul acela că deja ți-ai stricat concertul, nu te mai poți bucura de restul serii”.
Tot urmărindu-și înregistrările, a putut observa că lucrurile, „erorile pe care le facem nu sunt la fel de grave ca în mintea noastră”. „Uneori când ascultam, nici nu-mi dădeam seama de greșeli. M-a ajutat să înțeleg că e OK dacă fac și greșeli. Tot va fi un show bun.”
