ZIUA NAȚIONALĂ. Oamenii echipei de la Dăruiește Viață, care au construit spitalul pentru copiii cu boli grave, răspund de 1 Decembrie la întrebarea „Ce înseamnă să fii patriot român?”

„Cred că definiția patriotismului este încredere și stimă de sine. Dacă ne-am duce toți la vot atunci când trebuie și dacă avem încredere că putem face o schimbare, eu cred că se poate face”, spune Mihai Toma, inginer electrician. Toma a fost șef de șantier la spitalul construit în sudul Bucureștiului de asociația Dăruiește Viață. Spitalul de copii este „proiectul anului 2023”. Am discutat cu cinci oameni care au lucrat la spital și am pornit dialogul de la cei care se văd cel mai puțin: inginer, arhitectă, manager de proiect.

Fiecare 1 Decembrie ne dă ocazia unei radiografii naționale: ce am realizat, ce obiective avem, cine suntem. Anul acesta, momentul a venit dinspre societatea civilă, prin Asociația Dăruiește Viață: a fost finalizat primul spital nou, mare de după Revoluție. Un spital pentru copii cu cancer, boli grave și traumă, pe bulevardul Brâncoveanu, în sudul Bucureștiului.  

Într-un exercițiu de a descoperi cum se vede societatea românească prin ochii celor care au dus la bun sfârșit ce au promis, Libertatea a stat de vorbă cu cinci dintre autorii proiectului. 

Mihai Toma, inginer: „Am fost încrezători”

Inginer electrician, Mihai Toma are propria definiție, paradoxală, a succesului de a fi participat. El spune că încrederea echipei a făcut diferența. 

„Cred că e primul proiect în care n-aș vrea să calce nimeni. Noi, în construcții, de fiecare dată când terminăm un imobil, ne bucurăm că oamenii beneficiază de instalațiile pe care le-am făcut. Aici nu e o plăcere, dar e o nevoie”, spune Mihai Toma. 

Mihai Toma, șef de lucrări

Am fost încrezători în ceea ce putem face. Mai ales că am avut, să zic așa, exemplu viu în fiecare zi. Dimineața, când aveai gânduri negre, treceai pe lângă clădirea existentă alături și te uitai pe fereastră. Era suficient să te motiveze să treci peste orice problemă. 

Mihai Toma:

Raluca Șoaită, arhitect: „Am format echipe de arhitecți, psihologi, antropologi și game designeri”

Arhitecta noului spital, Raluca Șoaită, care s-a format în Franța și lucrează la proiecte în străinătate, spune că îi este mai ușor în România, pentru că îi cunoaște cutumele locale. „E o societate pe care o înțeleg mai bine și mai natural decât pe altele. În același timp, nu este ușor, deoarece în România există sisteme cu rădăcini puternice care sunt greu de schimbat. În domeniul acesta în care profesez, cel medical, există o reticență mare la schimbare și rolul nostru, al arhitecților, nu este încă înțeles”.

Arhitecta Raluca Șoaită. Foto: Alexandru Busuioceanu

Noul centru național pentru copii cu cancer, boli grave și traumă este lipit de vechea clădire a Spitalului Marie Curie. De un singur pas este nevoie pentru a lăsa în urmă mediul gri, tern, cu accesorii învechite, și pentru a păși într-un spațiu jucăuș, colorat, decorat cu lumini. Pasul acesta este ca o experiență senzorială. Te transpune într-o altă lume. 

<strong>Clădirea de șase etaje este construită după principiul „copacului vieții”. „Fiecare etaj reprezintă un nivel al lumii și are câte un personaj simbolic, un animal: de exemplu, cârtița e la subsol, iar ciocănitoarea, la nivelul 5”, explică arhitecta Raluca Șoaită. </strong>

Misiunea ei a fost de a face din acest spital un mediu care să le aducă celor mici liniște, bucurie și speranță. „La început, am organizat ateliere cu pacienții-copii, cu însoțitorii și cu personalul medical. Am format echipe de arhitecți, psihologi, antropologi și game designeri în ideea de a înțelege cât mai mult. Am obținut foarte multe informații despre felul în care era utilizat spitalul și despre nevoile acestor pacienți”.

<strong>Ca urmare, au fost create cât mai multe spații care să le ia gândul copiilor de la boală, suferință și teamă: o sală de cinema și una de dans, un loc de joacă exterior, un studio de radio și chiar un observator astronomic pe acoperiș. </strong>

Florentin Trache, manager de proiect: „Ne unim doar când ne ajunge cuțitul la os”

Florentin Trache, manager de proiect, crede că există remanentă cultura „criticii de pe margine”.  

„Românii preferă mai degrabă să se adune laolaltă doar în ultimul ceas. Ne unim doar când ne ajunge cuțitul la os”, spune el. 

Florentin Trache, manager de proiect. Foto: Cătălin Georgescu

Găsește însă o sursă de optimism și speranță în generația tânără. „Toți copiii din România de azi nu mai au doar perspective locale, ci privesc global. Adică, ei se uită la regiune, la Uniunea Europeană ca un întreg. E un lucru bun și pentru România, și pentru Europa, cred eu”, spune acesta. 

Oana Gheorghiu, fondator: „Dovada că și în România putem duce lucrurile până la capăt”

„Locul în care ne găsim e o dovadă a faptului că și firmele din România, și oamenii din România știu să lucreze bine, de calitate și să ducă proiectele până la capăt”, spune Oana Gheorghiu.

Oana Gheorghiu

„Când ni se pune întrebarea pentru ce facem toate astea îmi aduc aminte de Victor, un băiat care avea 14 ani când l-am cunoscut, la Timișoara. Era în stadiu terminal. Și el, și mama lui știau asta. Era acum mulți ani. Filmam atunci un spot cu copii bolnavi reali. Noi n-am vrut să filmăm cu el, ni se părea imoral, dar el a insistat: «Eu vreau să știu că am făcut ceva, pentru ca alți copii să aibă, poate, mai multe șanse decât mine», ne-a rugat Victor.

„De prea mulți ani ni se spune că nu se poate”

«Sunt Victor, am 14 ani, am cancer și vreau să plec acasă», a spus el în spot.

<strong>Cu gândul ăsta am rămas mereu. Dacă un copil de 14 ani a gândit așa, atunci e normal să te gândești că noi trebuie să putem, în țara asta, să facem lucruri. De prea mulți ani ni se spune că nu se poate”, spune Oana Gheorghiu. Astăzi, Victor nu mai e.</strong>

Alături de Carmen Uscatu, Oana este cofondatoare a Asociației Dăruiește Viață, care s-a ambiționat în urmă cu cinci ani să construiască un centru de oncologie pediatrică modern în cadrul Spitalului de Copii Marie Curie din București. Și, începând din noiembrie 2023, România are primul spital ridicat după Revoluție. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au reușit. A fost nevoie de 53 de milioane de euro, 350.000 de donatori și 7.000 de firme.

Carmen Uscatu, fondator: „Limita e cerul”

„E dificil să-ți faci bine treaba în România?”, o întrebăm pe Carmen Uscatu, fondator la Dăruiește Viață.

„Este dificil”, este răspunsul lui Carmen Uscatu. „Te lovești de rezistența oamenilor la schimbare, nu vedem prezentul și, cu atât mai greu, viitorul. Colaborăm greu între noi, ca români. Dar acest proiect ne arată tuturor că nu e imposibil”. 

Carmen Uscatu. Foto: Banu Ștefan

„Limita e cerul”, explică Carmen Uscatu simbolistica, dar și mesajul transmis publicului de acest spital. „Pentru că ceea ce era imposibil în sănătatea pediatrică din România acum devine posibil”.

Secretul? „Echipe de oameni profesioniști.”

Oana Gheorghiu amintește de perioada de început, când au trebuit să obțină cele 22 de avize pentru demararea lucrărilor de construire. „Am luptat cu autoritățile ca să respecte termenele de 30 de zile. După aceea, lucrurile au început să meargă bine pentru că am lucrat cu echipe de oameni profesioniști. Acestea sunt secretul și rețeta unui lucru bine făcut”, insistă Oana Gheorghiu.

Pereții de sticlă, care devin opaci la atingere

La etajul 4, spațiul de joacă este lipit de saloanele individuale dedicate celor mai delicați pacienți: copiii supuși transplanturilor. Printre copaci, liane și flori, se află leagăne, tobogane și spații de joacă pentru aceia care le pot folosi. 

De cealaltă parte, copilul-pacient supus unui transplant este monitorizat într-un mediu steril, dar nu e rupt de lume. Nu doar că poate privi înspre grădină, ci poate vorbi cu ceilalți copii printr-un interfon. Iar când are nevoie de intimitate, sticla peretelui devine opacă printr-o singură atingere. 

Saloanele copiilor cu transplant sunt adiacente terenului de joacă plin de plante

Terapia Intensivă este la etajul 5. Nu există decât saloane cu un singur pat, iar copilul-pacient poate avea alături un părinte. Nicio persoană nu poate intra în salon dacă nu folosește chiuveta de la intrare: trebuie să se spele pe mâini și să se dezinfecteze. Altfel, ușa nu glisează. 

Vizită în blocul operator

Blocul operator se află la ultimul etaj. Pereții sunt din sticlă, cu monitoare, tablouri touchscreen și senzori. La dorința copiilor-pacienți, sălile pot fi luminate în ce culori preferă ei. „Aici, pericolul infecțiilor nosocomiale e minim. Totul poate fi dezinfectat rapid și eficient”, explică Oana Gheorghiu de ce s-au ales pereții de sticlă. În nicio încăpere nu se intră direct. Există create spații între uși automatizate și sistemele smart reglează presiunea și calitatea aerului.

Saloanele de la ATI nu pot fi accesate înainte de a te spăla pe mâini

Mă bucur că am creat un precedent, un exemplu de bune practici și inovații. Mă bucur să văd asta prin ochii celor care vizitează spitalul și înțeleg ce am făcut noi la «Marie Curie». În același timp, îmi dau seama că am ridicat ștacheta și mă gândesc la ce urmează, la următoarele etape ale proiectului și la altele asemănătoare.

Raluca Șoaită:

„N-am crezut în voi, n-am vrut să dau niciun ban și am sunat să-mi cer scuze”

Pentru Oana Gheorghiu, finalizarea proiectului nu a venit nici cu un val de bucurie, nici cu o căutare a recunoștinței publice. „Tocmai am avut o criză de bilă – cred că ăsta e felul meu de a scăpa de stres. Și încă nu simt nici bucuria cea mai mare. Va veni când o să văd că e viață în spitalul ăsta. Pentru că, acum, la «Marie Curie» sunt 31 de copii cu 31 de părinți, care au acces la un singur grup sanitar și un singur duș. Este aproape inuman”.

Iar mulțumirile au curs constant în ultimii ani, sub forma unor mesaje de încurajare chiar și de la ambasade, cu donatori care le spuneau: „Vin și-mi apăr cărămida” atunci când erau atacate public. 

„Chiar și cei care nu apreciază ce faci au rolul lor, pentru că te țin cu picioarele pe pământ. La radio, luni seară, un domn a intrat în direct: «N-am crezut în voi, n-am vrut să dau niciun ban și am sunat să-mi cer scuze», ne-a zis. E un mesaj extraordinar!”, spune Oana Gheorghiu. 

Noul centru de oncologie pediatrică de la «Marie Curie» a fost finalizat

„Simt apreciere doar dacă mă uit acolo unde trebuie”, spune Carmen Uscatu. Pentru ea, fiecare leu donat de români reprezintă un gest de apreciere. Dacă e să se uite spre autorități și instituții, spune Uscatu, cele mai multe aprecieri le-a primit de la colaboratorii străini.

Noul spital, prin ochii unui copil

Raluca Șoaită e de părere că mai presus de felicitările primite din public sunt reacțiile copiilor care au trecut prin Spitalul Marie Curie. „Cel mai semnificativ pentru mine a fost momentul în care am primit un feedback pozitiv de la unul dintre foștii pacienți ai spitalului. Acesta a vizitat extinderea și a spus că nu vrea să plece acasă, că vrea să rămână în locul de joacă de pe terasă. Că spitalul nu-i mai provoacă teamă, ci mai degrabă i se pare o oază de relaxare”, povestește arhitecta.

Pe acoperiș, copiii au la dispoziție un observator astronomic. Cerul este limita, spune Dăruiește Viață

Următoarea frontieră? Resursa umană

În ultimii ani, echipa Dăruiește Viață s-a confruntat cu multe temeri. De la așteptările donatorilor și ale societății de a vedea proiectul gata la realizarea celor mai mici detalii, care stăteau în diferența de 1 centimetru. Însă șirul grijilor nu s-a încheiat. 

Noul centru de la „Marie Curie” are primul departament de radioterapie pediatrică din România, însă nu poate deveni funcțional fără implicarea Ministerului Sănătății. În urmă cu câțiva ani, Dăruiește Viață a făcut o campanie de aducere în țară a medicilor care să se ocupe de departament. A descoperit că nu pot fi angajați. „La stat, un fizician are 3.000-4.000 de lei, la privat are, probabil, 3.000-4.000 de euro. Nu vine nimeni”, explică Oana Gheorghiu.

Prin urmare, Dăruiește Viață a făcut un pas înainte: în urmă cu 9-10 luni, a dus la minister un proiect-pilot de reformare a managementului în sistemul public de sănătate. „Locul ăsta este cel mai bun să testăm un model de management al resursei umane, în care să angajăm pe criterii de competență, să plătim în funcție performanță și să putem concedia resursa umană dacă nu performează”, explică Oana Gheorghiu. 

<strong>Propunerea e ca proiectul să se desfășoare pe o perioadă de trei ani, timp în care poate fi ajustat în funcție de rezultate, cu scopul de a-l implementa în final la nivelul unui spital și, ulterior, la nivel național. Încă nu au primit un răspuns de la Ministerul Sănătății.</strong>

„Mai mult curaj”

„Cred că ar trebui să nu se teamă, pentru că nu e ireversibil. Dacă ceva nu funcționează, poate fi oprit oricând și asta ar trebui să le dea curaj. Vin alegerile și credem că trebuie să fim un pic îndrăzneți”, spune Oana Gheorghiu. 

Ambițiile și determinarea pe care ea și echipa ei le simt intră uneori în contradicție cu măsurile pe care le iau autoritățile. Cel mai recent episod: în septembrie, Guvernul anunța că renunță la fondurile europene destinate spitalelor din România. „În ziua în care am auzit că au renunțat la cele 740 de milioane de euro din PNRR pe sănătate, pe cuvântul meu, m-am dus acasă și am plâns de ciudă, de neputință. E frustrant”, spune Oana Gheorghiu.

Cine suntem, ce speranțe mai avem?

„Într-o lume în care dezbaterile importante se țin la nivel mondial, cred că unicitatea fiecărei nații este felul în care cultura acesteia o face să vadă alte fațete ale problemelor și alte soluții. Cred mai degrabă în autenticitate și în comunități, în sisteme de valori comune care fac oamenii să se adune și să se zbată pentru îndeplinirea unor visuri”, spune arhitecta Raluca Șoaită. 

„Pentru mine, să fii patriot înseamnă, în primul rând, să îți faci treaba bine acolo unde ești”, explică Oana Gheorghiu. Această calitate nu domină însă și la vârful țării, crede ea: „România este ca o companie care are un management prost, care o demotivează, și care e tot timpul aproape de faliment. Când o să schimbăm managementul o să ne meargă mai bine. Dar asta va veni cu timpul”. 

Și Carmen Uscatu leagă dragostea de țară de cei din jur și de munca bine făcută. „Să-mi iubesc țara e un sentiment pe care nu-l pot defini. Dar simt emoție când, prin munca mea, ajut un medic să se dezvolte profesional, când ajut un pacient să ajungă la tratament. Când trec pe stradă și văd cum apare un zâmbet pe fața unui trecător îngândurat doar pentru că i-am zâmbit din mers”, spune aceasta.