În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Revenit în local, Penescu simți cum încetul cu încetul capul începe să i se limpezească. Numai că era un proces lent și dureros. Pe măsură ce vedea mai bine, pe măsură ce auzea mai bine și mai ales pe măsură ce putea judeca mai clar, totul i se părea mai neadevărat. Cele ce se petreceau aici pur și simplu nu se puteau întâmpla. Stătea în picioare lângă o coloană și încerca să-și ordoneze gândurile, luând-o sistematic, memorându-și tot ce i se întâmplase în ziua aceea. Lucrurile porniseră de acolo că în dimineața aceea i se făcuse lehamite să mai meargă la școală și atunci s-a băgat într-o cârciumă și s-a apucat să bea ca un prost, să-și dea aere și să vorbească tot felul de tâmpenii. Din clipa aceea totul s-a întâmplat de parcă o realitate nebună ar fi vrut să-l contrazică mereu și în toate, să-i aducă argumente pe care el să nu le poată combate și să-i încurce felul de a gândi și de a trăi. Mai înainte cineva a avut ideea să-i explice că el nu știe să chiulească și totul s-a întors împotriva acelui chiul nevinovat (nevinovat?) de parcă viața și-ar fi propus un concurs tembel de-a cine chiulește mai mult, numai pentru a-l acoperi pe el și pentru a-l bruia în același timp. În liceu se petreceau de asemenea lucruri absolut incredibile și fără precedent: în liceu — și ăsta era lucrul cel mai grav dintre toate, pentru că liceul re-prezenta viața ca prototip — În liceu se distrugea un embrion, fenomen care s-a extins apoi în întregul oraș, peste tot, ajungându-se până la bătaie și crimă. Și mai toate fără precedent în viața lui, în apropierea lui. Pentru că mulțimea de crime pe care era obișnuit să le predea împreună cu conjugarea verbelor cu ocazia orelor de limbă latină nu reprezentau decât o istorie retorică și convențională, plină de o înaltă morală și de exemple din care se puteau trage mii de învățăminte, precedente pline de noblețe. Pe când aici lucrurile i se păreau de neînțeles, confuze, fără pic de demnitate, nimic ce ar fi putut constitui un pretext pentru cineva dornic să etaleze înalte virtuți, nimic patetic, nimic demn de laudă… O confuzie regretabilă, ceva asemănător cu vechea sa teorie după care teatrul a luat sfârșit în clipa în care primul actor din Antichitate a avut ideea nefericită să urce pe o scenă și muritorii alături de Zei. Rezultatul, firesc, n-a putut să fie decât spectacolul pe care i l-au oferit în ziua aceea conorășenii săi. Undeva poate că mai există și astăzi eroi, își spunea el, dar ce să caute ei în învălmășeala asta de bețivi, de indivizi inconștienți, fără minte?
Dacă nici în clipa aceea, dacă nici în ora aceea nu se va putea ridica peste toate astea, își spunea dascălul, dacă nu se va pricepe ACUM să dea o pildă, să facă puțină ordine și în primul rând să trimită elevii acasă, atunci nu se va mai putea socoti niciodată o ființă demnă de stimă, un urmaș al unei istorii pe care zadarnic o va mai evoca.
Va trebui să procedeze în două etape: în primul rând să-i potolească, să-i trimită acasă, să-i facă să stea cu coada între picioare. În cea de-a doua fază să facă demersurile pentru ca actul justițiar care se impune să aibă într-adevăr loc.
Porni cu pași hotărâți spre masa mare și se proțăpi lângă scaunul unuia dintre liceenii aflați acolo. Era un băiat înalt, deșirat, cu fața plină de coșuri, cu o frunte înaltă și cu ochii scânteind sub povara celor câtorva pahare de alcool.
„Ciudat, își spuse Penescu, de ce jumătate din elevii cei mai buni a trebuit să fie arestată astăzi, timp ce aproape toată cealaltă jumătate stă aici, jurul acestor mese și cu acești indivizi?”
— Dumneata, îi spuse tânărului, care intimidat de tonul profesorului sever pe care-l știa, se grăbi să se scoale în picioare, dumneata ce cauți într-un local public? Și asta taman în timpul în care ar fi trebuit să fii prezent la ședința Societății de lectură? Și dumneata? i se adresă el altui elev. În același timp, remarcă faptul că alături de elevi foarte buni, printre cei de față se numără și foști elevi ca Luca, precum și unii dintre chiulangii notorii. Cum se pot împăca atât de bine extremele în fiecare societate? Unora pentru că le place să conducă și altora pentru că sunt comozi și le place să fie conduși? Aiurea! Nu conduc numai cei capabili! Ba da, conduc numai cei capabili să conducă! Eu nu pun aici în discuție valoarea… Ce vorbești?! Și dumneata! mai depistă profesorul un elev care se grăbise șa se aplece sub masă pentru a-și lega șireturile, Și dumneata! Măcar în momentul adevărului trebuie să dați dovadă de curaj și demnitate!
— Ce vrea ăsta? se interesă unul dintre puținii camarazi extra locali.
— Cato povestește…, începu Penescu și-i era ciudă că vine din nou cu un exemplu din lumea antică, dar se obișnuise să gândească prin pildele romanilor și ale grecilor și găsea prea puține lucruri noi în epoca sa pentru a se obosi să-și reînnoiască repertoriul, cu toate că erau unele momente, ca cel de față, în care avea conștiința propriei ridiculități. Dar era el oare ridicol? Pentru că era demn în felul lui…
— Lasă, colega, domnii liceeni în pace! Se află aici însoțiți de profesorii lor!
— În ce scop? Ca să vadă ce?
— Lasă-i în pace și lasă-ne și pe noi în pace! Vezi-ți de treaba dumitale.
— Bineee! Penescu reveni la masa lui, scoase dintre cărțile pe care le plimba în ziua aceea cu el o coală de hârtie și notă pe ea: „Deși domnul profesor Penescu m-a somat să părăsesc localul și să mă întorc la îndatoririle care-mi reveneau, am refuzat aceasta în favoarea vinului și a distracțiilor”. Ce dată e astăzi? se interesă el. Nu-i răspunse nimeni, ceea ce nu-l împiedică să se întoarcă la masa mare cu acest înscris și cu un creion.
— Semnează! îi porunci primului elev lângă care se nimerise să ajungă.
— Ce să fac cu asta, dom’ profesor, își întrebă tânărul vecinul de masă.
— Rupe-o!
— “N-a vrut să semneze”, notă Penescu și trecu la următorul licean.
— Dom’ profesor, nu pot să cred decât că v-ați îmbătat! se auzi vocea lui Luca. Căutați cearta cu lumânarea!
— Asta-i o provocare la adresa Mișcării Legionare! se auzi vocea domnului Caius Moldovan.
— Dom’ profesor!
Pe Luca îl deranja că Penescu îl conturbă din amintirile lui. Conacul acela de la București… de lângă București… Se întâlnise odată, de mult, întâmplător, mergând ca de atâtea ori pe Calea Victoriei, cu un domn, un domn la care lucrase la începutul carierei sale, pe când mai era aproape un băiat, un băiat care fugise de acasă pentru a-și căuta aiurea o bucată de pâine. Lucrase la acest domn până ce a dat întreprinderea faliment, iar de atunci nu s-au mai văzut. În ziua aceea, domnul respectiv s-a bucurat mult când l-a văzut, l-a luat cu el în mașină și i-a povestit de toate: nu mai era de mult falit, făcea politică. Se bucură și mai mult când auzi că și Luca face aceeași politică. În timp ce ei depănau amintiri, mașina ieși pe nesimțite din București, dar Luca nu întrebă nimic. Se făcuse deja întuneric atunci când opriseră într-un sat, în fața unui conac… Conacul acela de lângă București…
Intrară și se lăsară conduși până ce nimeriră într-un salon întunecos în care ședeau în jurul unei mese mari mai mulți bărbați îmbrăcați în ținută de seară, dar și câțiva în costume naționale. Luca se așeză pe un scaun de lângă perete și ascultă ce se vorbește și abia cu timpul începu să recunoască o parte dintre personaje. Dar chiar și pe cele pe care nu le recunoștea, putea bănui cine sunt. O stare de emoție nemaiîntâlnită îl cuprinse când apărură și ceilalți, când îi văzu atât de aproape de! el. Unii purtau deja cămașa verde, cu câțiva a reușit să schimbe câteva cuvinte, vorbe fără însemnătate, bineînțeles, pentru că în disputele de principiu nu îndrăznea să se bage, încerca doar din răsputeri să discute cu unul și cu altul pentru ca mai târziu să-și poată aminti că a vorbit și cu cutare, chiar și cu cutare. Dar își cunoștea lungul nasului și nu se apropia de masa mare, rămânând lângă scaunul său, alături de un călugăr bărbos care toată seara n-a făcut altceva decât să se roage.
O parte dintre cei pe care-i văzuse în seara aceea muriră în țară, martiri ai Mișcării, Decemviri și Nicadori, alții în Spania, dar nu era cineva care să nu le știe numele. Iar dacă el, care cunoscuse atunci prinți și miniștri, nu murise, însemna că se număra printre cei hărăziți să le ducă mai departe ideile, ei trăind în amintirea sa mai viu ca oricând, el încercând să le imite gesturile și să le repete vorbele. Își amintea mereu de seara aceea, devenită apoi noapte, și le repeta vorbele, iar atunci când o făcea, gândindu-se la ei, vocea îi căpăta inflexiuni dominatoare și devenea temut. În clipele acelea el era prințul Cantacuzino și prințul Știrbei și prințul Luca și… și atunci se părea că toți gândesc asemenea lui. Se sculă în picioare și vorbi și-i văzu pe toți hotărâți și fără milă, așa cum le-o cereau în clipa aceea amintirile lui și ei nu mai erau doar niște bețivani, ci niște bărbați convinși și hotărâți, convinși de dreptatea lor, de unica dreptate și hotărâți să înlăture toate celelalte dreptăți, cele care pentru ei nici nu existau. Hotărâți prin voința amintirilor lui Luca, convinși că nu greșesc — dar cine punea problema greșelii? Dar chiar amintirile lui Luca se volatilizau, cei din jur parcă iar nu erau decât o adunătură, un grup de indivizi care au repetat de atâtea ori niște fraze până ce au început să-și înlocuiască rațiunea cu ele.
— Da, repetau ei câteva propoziții, înverșunându-se cu ele și crezând că gândesc.
Vacarmul se stârnise brusc și se stinse la fel de brusc. Animalul verde zăcea sătul și obosit lângă masă, respira zgomotos și neregulat de sub zecile de curele care-l încingeau. Moțăia.
— Dom’ profesor s-a îmbătat, se auzi din nou vocea lui Luca.
— Nu e pentru prima oară! completă țalul.
— Cuuuum? făcu Penescu, iar Luca nu-l învrednici pe ober nici măcar cu o privire. Eu m-am îmbătat? Cine spune asta? Cine?
— Păi, chiar astăzi…
-— Dom’ profesor Penescu dorește să plece acasă, închise Luca discuția.
— Deci nu vrea să semneze nimeni! Penescu reveni la cărțile sale, îndoi coala de hârtie și vru s-o bage între filele unui volum.
— Ba, de ce să n-o semneze? sări brusc domnul Caius Moldovan, de ce să n-o semneze? Din câțiva pași se află lângă Penescu și-i smulse hârtia din mină. Creionul! Că eu nu port la mine unelte de scris când vin aici.
— Domnule Moldovan, lasă-l să meargă acasă!
— Nu mă învățați ce să fac! Eu am studii de drept! Numai că trebuie să modificăm nițel acest bilet. Să-l transformăm într-o adevărată declarație! Așaaa… “…să părăsesc localul și să mă întorc la îndatoririle care-mi reveneau…” Asta se înlocuiește cu „să mă întorc la buchiseală”, „am refuzat aceasta în favoarea vinului… În favoarea îndatoririlor patriotice pe care o chemare de ne rezistat m-au determinat să le duc la bun sfârșit”. Așa! Acum puteți să semnați! Ăsta, domnilor, este un document!
— Lăsați-l să meargă acasă!
— Cine dintre tinerii domni dorește să semneze primul? Odată, nu peste multă vreme, o să se facă un muzeu cu dovezi ale mișcării, ale drumului ei glorios și plin de jertfe. La acest muzeu va ajunge și acest document. Dumneata, Penescule, nici bilete n-ai să fii lăsat să vinzi acolo!
— La muzeul legionar se va intra fără bilete! Oricine va putea să admire opera noastră i
— Oricine va putea intra, dar nu va mai ieși decât acela pe care-l vom lăsa noi să iasă!
— Atunci se va fi terminat deja de mult cu dușmanii! Națiunea, însănătoșită și curățată de putregaiuri, microbi și paraziți, va răsufla ușurată!
Se făcu iarăși gălăgie, fiecare striga ceva, se cânta și câțiva încercau, aproape fără să-și dea seama, să tot închidă la uși pentru că nici băutura nu reuși să înlăture de lângă ei vântul acela de neînțeles care bătuse toată ziua prin restaurantul încins.
Rămas cu teancul de cărți sub braț, Penescu mai stătu câteva clipe, apoi se îndreptă spre ieșire. Nu mai era cel din cancelaria liceului. Pentru câteva momente, elevii îi dăduseră energii noi, se simțea ca în tranșeea sa. Dar elixirul se terminase și el redevenise stângaciul și măruntul din oraș. Îi era ciudă de-i venea să urle, nu știa ce să facă în continuare, mai bine ar fi plecat în liniște, nebăgat în seamă, fără să fie înfrânt și umilit în fața discipolilor. Sau să fi plecat în liniște sau să facă acum ceva… ceva care… Mai bine să fi plecat în liniște, dar asta acum nu se mai poate… Mai nobil cel ce luptă decât… dar ar trebui să lupte! Adică să facă ce? Acum! Ce să facă acum?
Țalul trecu pe lângă el și-i rânji în față, Penescu se repezi și-l apucă de guler.
Bun! Ăsta e începutul. Dar mai departe? A lovit și el un chelner, dar mai departe? Concret!
Cei din sală se uitau din nou la el. Clar! Nici acum n-a ieșit în liniște și dacă nu va găsi acum o ieșire triumfală, va pierde și a doua bătălie, una mai gravă, două bătălii fac câteodată un război — va pierde nu două bătălii ci un război! Sau va șterge cu buretele și prima înfrângere! Cum? „Cato a spus într-o situație asemănătoare… “ își aminti el, Cato a spus, dar asta este cu totul altceva, acum, aici, concret, acum, aici…
Nu mai trebuie gândit, trebuie acționat, să închizi ochii și să sări cu capul în apă.
— Domnilor! Puterea clasicilor este aceea că exemplul lor are perenitate și forță în vremurile moderne, ca oricând, de altfel. Acum însă am să renunț să vorbesc despre clasici pentru a…
— E și cazul să-i lăsați pe clasici cu ale lor, strigă cineva, înecându-se în râs.
— Clasicii ăștia au fost niște păgâni, strigă altcineva.
— Eu vreau să vă aduc aminte de altceva! Numai atunci când a domnit ordinea s-au putut înfăptui idealuri.
— Idealurile cui?
— Prea mult s-au îndeplinit acele idealuri!
Îl înving cu vorbele, îl înving și cu vorbele! Asta pentru că nu se poate concentra! Și tocmai în momentele grele trebuie să-și dea omul adevărata valoare, adevărata…
— Domnilor, aveți dreptate, numai că…
— Auziți? Avem dreptate… Atunci de ce nu taci odată din gură?
— Am vrut să spun că aveți dreptate în privința faptului că lumea nu a fost și nu este ceea ce ar fi ideal să fie, dar …dar trebuie să pui ceva în loc, atunci când răstorni… Un grup de la masa mare, care până atunci cântase, începu să urle. Din vorbăria lui Penescu nu se mai auzeau decât fragmente. (E ca o păpușă! Cum se agită! Uită-te cum se agită!)… locul unui discipol e la școală… nu prin restaurant… bătaia singură nu… și pe urmă dușmanul din noi… cine vă garantează, domnilor… și cine ne garantează nouă…
Afară aerul serii îl mai liniști. Își aminti că n-a achitat nici el nota, dar nu se obosi prea mult cu acest gând. Un vânt rece îi mușca fața, iar lui îi era tot mai cald.
Orașul era gol, niciun trecător. Sau poate totuși cineva: parcă Fitacek… sau poate Vancu cel Roșu… sau poate amândoi într-un trup. Profesorul se aplecă peste balustrada podului și privi Timișul. Scuipă și peștii se grăbiră să vină la suprafață. Chiar aici, lângă pod, cineva a prins cu câteva luni în urmă un somn de mărimea unui om. L-au agățat într-o vitrină de la Dacia și au trebuit să-l pună în diagonală pentru că altfel nu încăpea nicicum.
— Ce s-a mai întâmplat acolo? îl întrebă Lazăr, apărut de cine știe unde.
— Acolo?! Penescu se gândea dacă Lazăr a părăsit localul ca un învingător sau ca un învins. Că a fugit, asta nu se putea tăgădui, dar parcă-parcă a aranjat în așa fel lucrurile încât datoriile au rămas de partea celorlalți…
— Cu Rusan?
— Cu Rusan? A, pe ăsta l-ați aranjat frumos. Dacă v-ar fi prins câteva minute mai târziu, nu știu, zău…
— Ce nu știți, dom’ profesor? Spuneți-le prietenilor dumneavoastră că Lazăr nu se teme de șleahta asta de derbedei și că o să le plătească la fiecare…
— Nu permit! Nu permit, domnule Lazăr, să insinuați că…
— Dumneavoastră să le spuneți! Atât! Nu permit să insinuați că ăștia ar fi prietenii mei!
— Eu mă muncesc mereu să aflu de ce un derbedeu ca Luca poate să facă ce vrea el, fără să fie nevoit să depună un efort prea mare pentru succes… Pentru că așa cum mi-a spus odată domnul doctor Jager, cum că atunci ar însemna totuși ca derbedeul respectiv să fie mai capabil…, păi, să mă iertați, dar asta… asta este o prostie cât se poate de mare…
— Nu-mi sunt prieteni, se străduia Penescu să-i explice.
— I-am spus și domnului doctor Jager că e o prostie să susțină una ca asta. Dar acum, vă rog sa mă credeți, pe ăștia n-am de ce să fiu invidios. Ăștia se vede de la o poștă că n-au cum s-o ducă mai mult de… de câteva luni. Așa că în locul dumneavoastră…
— Dar vă spun că și eu m-am certat… că am încercat să le bag în cap că n-au dreptate… Să omoare astfel un om… Abia acum se trezi cu totul Penescu.
Se întoarse din nou cu fața spre râu și privi apa.
— Numai că nu m-au omorât încă și, vă asigur, ăștia nici n-o să apuce vreodată să dea în mine. Deocamdată am aranjat eu astăzi pe vreo câțiva!
— Dar nu despre asta e vorba!
— Știți ce am aflat astăzi? Comuniștii sau alții… au demontat noaptea asta aproape un kilometru de șine spre Făget. Nu mai circulă niciun tren în direcția aia!
— Și de aia a fost nevoie să-l omoare pe bietul Raica?
— L-au omorât pentru că a fost prieten cu Stein și pentru că-i bătea la cap și pentru că… Iar Stein a scăpat! Deocamdată. Păi? L-au omorât deci…
— Nici Rusan nu arată mult mai bine…
— Ăsta o să scape! Îl cunosc eu! Peste câteva zile n-o să mai aibă nici pe dracu!
— Dar bietul Raica…
— Bietul Raica nici nu putea să se aștepte la o altă soartă…
Din local începeau să iasă camarazi. Lazăr se grăbi în direcția opusă și imediat după ce trecu podul o coti pe o străduță lăturalnică.
Penescu se uită după el și văzându-l cum se face nevăzut fără niciun fel de jenă, își spuse că Lazăr asta n-o să prea piardă niciodată, dar că niciun mare învingător nu putea să devină.
Un grup gălăgios de legionari se apropia de pod. Profesorului îi era imposibil să fugă asemenea lui Lazăr. Se propti din nou de balustradă și privi în apă. inima îi bătea să-i spargă coșul pieptului. Vocile și pașii se apropiau într-o cadență aproximativă. Alaiul trecu prin dreptul lui și se depărtă în partea cealaltă.
Penescu se uită mai departe în apă. Nu putea răsufla ușurat: nici măcar nu îl luaseră în seamă.
The post A treia zi (23) appeared first on Cotidianul RO.
