„Drepturile omului nu se măsoară în procente. Fiecare încălcare este teribilă”, explică avocata Oleksandra Matviiciuk, într-un interviu pentru publicația independentă rusă Meduza. Aceasta spune că urmărește și încălcările drepturilor omului comise de soldații ucraineni.
Centrul pentru Libertăți Civile (CCL) din Ucraina a fost unul dintre cele trei ONG-uri laureate în 2022 cu Premiul Nobel pentru Pace, alături de centrul rus Memorial și activistul belarus Ales Bialiațki.
A fost fondat în 2007 de avocata specializată în drepturile omului Oleksandra Matviiciuk. „La acea vreme, Ucraina părea o excepție printre statele vecine. Rusia adopta deja o nouă legislație represivă. În Ucraina, însă, după Revoluția portocalie, guvernul încerca să promulge unele reforme democratice. Acolo se putea respira mai ușor”, explică aceasta, într-un interviu pentru Meduza, motivul pentru care a primit sprijin european pentru înființarea centrului pentru drepturile omului.
„Cei care ne-au inspirat să îl înființăm s-au înșelat în privința domeniului de aplicare”, continuă avocata. În regimul Viktor Ianukovici, ONG-ul a trebuit să-și modifice misiunea de la un spectru internațional la unul concentrat pe spațiul ucrainean. Când „Viktor Ianukovici a devenit președinte, s-a apucat să lucreze la o verticală a puterii, sufocând orice gândire liberă. Ucraina copia, literalmente, legislația rusă”, își amintește Matviiciuk.
Începând cu 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a început războiul din Donbas, CCL s-a orientat în special către zonele de conflict, unde a documentat crimele de război și încălcările drepturilor omului.
Mai multe tipuri de crime împotriva umanității decât în 2014
Oleksandra Matviiciuk | Foto: Profimedia
– Centrul pentru Libertăți Civile a fost prima organizație pentru drepturile omului care a trimis grupuri mobile în Crimeea și Donbas în 2014. Ce ați găsit acolo?– Am trimis primul grup mobil la sfârșit de februarie 2014, când așa-numiții „oameni verzi” începeau să apară în Crimeea. Rusia și chiar Putin au negat că ar fi fost combatanții lor. În aprilie 2014, când Igor Girkin (lider al milițiilor din Republica Populară Donețk, n.r.) a început să câștige notorietate, am primit un telefon de la un coleg din cadrul centrului rus pentru drepturile omului Memorial (care în 2022 a câștigat Nobelul alături de CLC și între timp a fost dizolvat, n.r.). Îmi amintesc că mi-a spus: „Sașa, escadroanele noastre ale morții au ajuns în țara ta”. Această propoziție mi s-a părut ceva demn mai degrabă de un roman. Dar apoi am început să vedem cazuri: dispariții, tortură, execuții extrajudiciare în teritoriile ocupate de Rusia. Și abia atunci am înțeles ce voia să spună.
– După 24 februarie 2022, mai multe organizații regionale pentru drepturile omului s-au implicat în documentarea crimelor de război ale Rusiei. Cum funcționează colaborarea?– Ne-am unit resursele cu zeci de organizații, majoritatea regionale, în cadrul unei inițiative numite Tribunalul pentru Putin. Ne-am stabilit obiectivul ambițios de a documenta fiecare crimă care a avut loc în fiecare sat, până la cele mai mici, în fiecare parte a Ucrainei.
În afară de practicile pe care le documentasem înainte – detenții ilegale, răpiri, torturarea civililor și omoruri – acum aveam de-a face cu tot felul de crime împotriva umanității: deportări ilegale, execuții și utilizarea de arme interzise în zone dens populate.
Am intervievat martori și victime în teritoriile eliberate și am monitorizat teritoriile încă ocupate. De asemenea, verificăm datele din surse deschise. Baza noastră de date are acum peste 49.000 de înregistrări de crime internaționale, iar acesta este doar vârful aisbergului.
„Tortura sfidează chiar și o explicație irațională”
– Cât de dificil e să documentezi crimele și violențele sexuale?– Acestea sunt considerate „crime ale rușinii”, pentru că victimele nu pot vorbi despre ceea ce s-a întâmplat nici cu forțele de ordine, nici cu apărătorii drepturilor omului. Primul lucru de care au nevoie aceste persoane este să se recupereze. Ulterior, ele pot decide dacă doresc să depună mărturie și să ia măsuri în cazul lor.
Am intervievat persoane care au fost ținute în detenție în zonele ocupate. Martorii îmi vorbeau despre violuri recurente, dar victimele însele nu puteau să scoată un cuvânt despre această violență sexuală, deși descriau alte tipuri de tortură până la cele mai terifiante detalii.
În martie 2022, am scris o broșură pentru supraviețuitorii acestui tip de violență, care avea o secțiune despre realitatea noastră actuală. Era vorba despre cum să te ajuți dacă ai fost violată în teritoriul ocupat și nu poți ajunge nici măcar la medic.
– Ce se întâmplă cu cei capturați de armata rusă?– Am intervievat sute de persoane din 2014. Oameni cărora li s-au smuls unghiile și li s-au zdrobit genunchii, oameni care au fost bătuți cu ciocanul în cutii de lemn, oameni cărora li s-au tăiat tatuajele de pe corp și cărora li s-au amputat membrele sau cărora li s-au pus cabluri electrice pe organele genitale. Nu există o explicație rațională pentru tortură. Dar acest lucru sfidează chiar și o explicație irațională. Numitorul comun în toate cazurile de tortură este acesta: rușii au făcut-o pur și simplu pentru că au putut.
Un bărbat mi-a spus că încă aude pocnetul de bandă adezivă. În locul în care a fost ținut, răpitorii imobilizau oamenii cu bandă adezivă înainte de a-i bate. Unii oameni spun că cea mai grea parte nu a fost să fie torturați, ci să-i audă pe alții când implorau să fie uciși în loc să sufere.
„Numitorul comun în toate cazurile de tortură este acesta: rușii au făcut-o pur și simplu pentru că au putut.” spune activista. Fotografie cu caracter ilustrativ / Profimedia
Cel mai bine documentat război din toate timpurile
– Cum urmăriți ce se întâmplă cu ucrainenii din teritoriile ocupate sau cu persoanele care au fost duse în centre ale Rusiei?– Nu e mereu posibil să facem asta prin mijloace legale, dar există și o rețea umană, oameni care vor să ajute, și în părțile ocupate ale Ucrainei, și în Rusia. Avem și toate instrumentele digitale de ultimă generație, ceea ce face ca acest război să fie, probabil, cel mai bine documentat vreodată. Victimele nici măcar nu trebuie să fie prezente în persoană pentru a identifica criminalii.
– Urmăriți crimele de război comise de armata ucraineană?– Le urmărim pe toate, indiferent de cine le comite. Aceasta a fost poziția noastră încă din 2014. Ar fi ciudat dacă nu am face acest lucru în calitate de apărători ai drepturilor omului. Dar pentru că am documentat totul de la 24 februarie 2022 într-o singură bază de date, pot spune cu certitudine absolută că armata rusă a comis majoritatea crimelor înregistrate. Dar drepturile omului nu se măsoară în procente. Fiecare încălcare este teribilă.
Războiul reprezintă o provocare masivă pentru sistemele noastre de valori, dar societatea ucraineană are încă o anumită capacitate de a interveni: de a urmări în justiție, de a face publicitate și de a permite organizațiilor internaționale să-și viziteze prizonierii de război. Nu zic că n-avem probleme: suntem o țară în tranziție, iar sistemele noastre de justiție și de aplicare a legii sunt încă în curs de reformare după căderea regimului autoritar. Dar cel puțin noi avem aceste posibilități, în timp ce Rusia – nu.
– Mulți ucraineni au fost nemulțumiți că Premiul Nobel a fost împărțit pentru trei ONG-uri din Ucraina, Rusia și Belarus, două din țări fiind agresoare.– Noi am încercat să transmitem că premiul onorează mai degrabă oamenii decât țările lor. Atât înainte, cât și după 2014, am colaborat foarte strâns cu activiștii ruși pentru drepturile omului. Împărtășim cu ei aceeași vocație și același cadru de valori. Când am început să monitorizăm drepturile omului în Crimeea și Donbas, ne-am bazat pe experiența grupurilor mobile comune care au lucrat anterior în Cecenia. Și, atenție, mii de civili ucraineni sunt acum încarcerați în Rusia. Acolo unde nu avem acces, munca noastră se face cu ajutorul apărătorilor ruși ai drepturilor omului.
– Vă simțiți uneori neputincioși?– Neputincioși este modul în care Rusia ar vrea să ne simțim. Sentimentul de neputință determină întregul modus operandi al societății rusești. Se manifestă în declarații de genul „guvernul știe mai bine”, „nu cunoaștem toate faptele” și „eu sunt doar o rotiță în mașinărie”. În realitate, aceasta este o poziție lașă și nu scutește pe nimeni de responsabilitate. Poziția potrivită este rezistența.
Când a început invazia pe scară largă, nu doar Putin a crezut că va captura Kievul în trei zile. Așa credeau și partenerii noștri internaționali. Nimeni nu a crezut în noi, dar această luptă pentru libertate a fost decizia poporului ucrainean, care s-a dovedit a fi mult mai puternic decât se credea. Așadar, atunci când așa-numiții oameni obișnuiți se mobilizează în masă, acest lucru poate schimba istoria.
