24 ianuarie în an electoral este una dintre cele mai triste zile să fii moldovean, în special ieșean. E ca o linie de start a competiției promisiunilor deșănțate și a muntelui de ignoranță pe care-l vor rostogoli tot anul politicienii, viitori candidați sau doar membri de partid. Și începe la Iași, cu o horă a unirii.
Cătălin Hopulele este corespondentul ziarului Libertatea la Iași.
Mai ales în 2024, un an istoric, când se intersectează toate rândurile de alegeri. Doare cu atât mai mult o astfel de zi, pentru că vin toți liderii politici, de toate culorile și de la toate partidele, se prind în horă și clamează un patriotism distorsionat, de care-și aduc aminte doar pe 24 ianuarie, 1 decembrie și-n zile electorale. Cu atât mai mult cu cât, în urmă cu 165 de ani, în toată Moldova și în Țara Românească începea să ia naștere acest sentiment de patriotism, acest naționalism asumat, și în inima oamenilor de rând.
Fiindcă astăzi, pe 24 ianuarie, sărbătorim nașterea statului român modern la 1859. Nu o unire mică, în sensul în care unirea cea mare vine la 1918. Atunci România deja exista de 59 de ani, își dobândise independența și a doua cea mai mare generație de politicieni pe care i-am avut, după cei din 1859, au lucrat la reîntregirea țării.
Cum s-a născut patriotismul
L-am întrebat pe istoricul ieșean, Cristian Ploscaru, dacă la momentul 1859 exista, în Moldova și în Țara Românească, dorința aceasta de unire în rândul oamenilor de rând, nu al elitelor politice. Ideea de națiune unică, de România, de patriotism.
Și mi-a dat un exemplu despre cum în anii 1830 nu era încă structurat acest sentiment, dar 40 de ani mai târziu deja se formase. În 1831, era elaborat echivalentul de astăzi al unui proiect de lege privind înființarea miliției pământene, care trebuia să fie și armată, și jandarmerie, și poliție, dar să aibă și rol de pază a granițelor. Pentru a umple rândurile acestei miliții, satele din Moldova și din Valahia trebuiau să dea câte un număr de recruți pe an, după un procedeu pe care-l stabileau ele, de regulă prin tragere la sorți.
În 1831, izvoarele istorice rețin că sate întregi de pe Valea Siretului s-au mutat cu totul în alte zone doar pentru a scăpa de obligația de a da tinerii în „cătănii” (formă a serviciului militar).
Derulăm circa 40 de ani. Chiar Cristian Ploscaru a găsit, în arhivele locale și a confirmat cu alte izvoare istorice, un fapt ce pare amuzant la prima vedere. În 1877, un grup de țărani de la Ripiceni, o comună mică din județul Botoșani, aproape de granița cu Iașiul, a umplut o căruță cu merinde și s-a pornit spre Plevna. Acolo au auzit ei că luptă soldații români și voiau să fie alături de ei, chiar dacă le-ar fi luat atât de mult să ajungă încât războiul ar fi fost de mult gata.
„Habar nu aveau unde e Plevna. Dar vedeți dumneavoastră, în acești 40 de ani se întâmplă ceva, chiar la nivelul oamenilor obișnuiți. Este o remodelare a identităților colective în care componenta de patriotism începe să se nască. Ea se naște în timp, dar 1859 este cu siguranță moment de referință”, spune istoricul ieșean.
Promisiunile Bucureștiului pentru Iași
Astăzi, 24 ianuarie 2024, la Iași se celebrează 165 de ani de la primul pas politic care va duce la nașterea statului român. Dar nu știu dacă cei care au luptat pentru înfăptuirea acestui ideal s-ar bucura dacă ar vedea țara astăzi. Am mai scris despre sacrificiile făcute de Moldova la momentul Unirii, cu cedarea capitalei care a dus la ani de subdezvoltare în raport cu Bucureștiul și Țara Românească. Și ca să nu sune ca o lamentație perpetuă, în 2024 vin și vești bune pe acest front.
În ultima săptămână, am văzut primele imagini cu șantierul început pe lotul al III-lea din Autostrada A7, tronsonul Mircești – Pașcani, de 29 de kilometri. Primele lucrări la o autostradă în județul Iași. E echivalentul promisiunii făcute la 1859, că Iașiul va fi legat de București de un drum de mare viteză și de o cale ferată de mare viteză. Drumul abia se face, iar cu puțin noroc nu pierdem banii prin PNRR și terminăm lucrările până în 2026.
A8, Autostrada Unirii, care sparge munții spre Târgu Mureș și pentru care există lege promulgată din 2018, dar nu există perspectivă de finanțare, rămâne un vis. Probabil trebuie să aibă ce inaugura și parlamentarii care vor veni să se lege în horă la Iași peste jumătate de secol, la 200 de ani de la nașterea statului român.
Fiindcă inaugurările timpurii au devenit emblema momentului 24 ianuarie. Cu o zi înainte, au descălecat la Iași politicieni și lideri de partide de la aproape toate formațiunile din țară. Cei care n-au prins trenul pe 23, sigur vor ajunge pe 24. Și într-un exercițiu de imagine la limita penibilului, un alai de miniștri, în frunte cu Nicolae Ciucă, s-au dus cu liderii locali ai PNL, Costel Alexe, președinte Consiliu Județean, Mihai Chirica, primar, să se bucure că va fi gata terminalul T4 al Aeroportului din Iași, capabil să crească capacitatea, dar și confortul pasagerilor.
Au și comunicat cu toții, pe toate canalele, că Iașiul devine al doilea cel mai mare aeroport din țară. Problema este că doar ei își fac check-in acum, pe 24 ianuarie; terminalul va fi deschis în cel mai bun caz pe 31 martie, când România ar urma să fie deja în Schengen aerian și maritim. Terestru, mai așteptăm ridicarea vetoului de la Viena. Așa pare că se va întâmpla și cu inaugurarea terminalului aeroportului din Iași: un pic acum, mai mult în martie, când sigur trebuie tăiată și o panglică.
Rămâne doar frustrarea celor care au avut nevoie să folosească în ultimul an aeroportul, iar lucrările de la T4, dublate cu incapacitatea administrației locale de a înțelege blocajele care vor fi cauzate, au dus la secvențe unice în țară: călători alergând cu trolerele kilometri în șir, să nu piardă zborurile.
Hora călcatului în picioare
Deci, pe 24 ianuarie politicienii se vor strânge în horă în Piața Unirii, George Simion și AUR vor veni în defilare/protest pe bulevardul principal, poate va fi și Diana Șoșoacă undeva prin mulțime, susținătorii unora se vor huidui cu susținătorii altora, iar cu toții nu-l vor uita pe Mihai Chirica. Rana autorităților locale luate prin surprindere de zăpadă în ianuarie e încă proaspătă pentru toată lumea.
Orgolii, interese și jocuri de culise existau și în 1859, spune istoricul Cristian Ploscaru, dar clasa politică de atunci avea ceva în plus. Politicienii chiar erau în slujba țării. Arătau că gândesc viitorul de peste 50 de ani când lucrează la un proiect, indiferent de cine taie panglica; că nu suferă amnezii la fiecare patru-cinci ani. Puțini oameni din politica de astăzi ne dau acest sentiment. Că au un proiect și că n-au ajuns acolo din greșeală.
În cel mai important an pentru România, cum a fost numit anul electoral 2024, sentimentul general este că ne târâm. Că supraviețuim. Ca studentul de la Medicină ghiftuit de restanțe care intră într-o nouă sesiune fără să fi învățat și face nopți albe înainte de fiecare examen. Totul cu speranța că nu intrăm în burnout până să ne dăm licența.
Istoria ne arată că poporul român are o reziliență fantastică. Dar întrebarea legitimă este cât va mai putea îndura? În comparație cu patriotismul ăla asumat, te macină când vezi azi caraghioslâcul cu președintele țării ce nu a avut oficial nicio zi de concediu, dar lipsește câte o lună și petrece săptămâni în Africa în ultimul an de mandat, pentru consolidarea unor relațiilor interstatale aproape inexistente.
Doar el lipsește din hora de la Iași, dar ce interes să aibă să vină în capitala Moldovei, când nu mai candidează pentru nimic?
Alianța PSD-PNL pârjolește câmpuri și otrăvește fântâni, în speranța că putem înghiți cât mai mult din PNRR înainte să ne dăm seama că ne-am asumat reforme imposibil de trecut în an electoral, când mentalul politic e că trebuie să dai cât mai mult, nu să tai.
După „România educată”, ne temem ce proiect de țară ne așteaptă
În loc să fie un an al destinului, cum ne îmbie partidele reformiste, 2024 va fi un nou an cu alegeri în care vom fi cu spatele la perete. Ca într-un film cu spioni, în care personajul principal e prins, iar torționarul își înșiră instrumentele de tortură pe masă. Cu ce începem? Pentru că, într-un fel sau altul, în următorii cinci ani vom trece prin toate.
Proiect de țară al președintelui Iohannis, „România educată” a fost un eșec. Chiar s-ar putea argumenta că a găsit România mai educată decât o va lăsa anul acesta. Mă tem să mă gândesc care va fi următorul proiect de țară și dacă, în loc să ne salveze, avem șanse să-i supraviețuim. Să reușim să mai trecem un examen, să mai împingem două restanțe pe anul viitor, iar în final să ne rugăm să ningă, ca să se amâne sesiunea.
Dar va veni, cu siguranță, și un moment al dării de seamă. „Reckoning”, cum sună atât de puternic în engleză. Probabil nu va fi 2024 anul acela. Dar cred că vom ajunge la un moment dat atât de mult la fundul sacului încât nici politicienii cu tupeul neobrăzat de astăzi nu vor avea curajul să meargă cu capul sus pe stradă.
