Pe 5 aprilie a.c., am primit un e-mail din partea Asociației scriitorilor Iași, prin care membrii filialei erau înștiințați că, în 3 aprilie, Consiliul Uniunii Scriitorilor hotărâse crearea unei Comisii de statut, urmând ca doritorii să transmită, în termen de cinci zile, eventuale sugestii și propuneri pentru de modificare a acestuia.
Pe 4 aprilie, Aura Cristi cerea, într-o scrisoare deschisă tipărită în Cotidianul, revenirea la vechiul statut al Uniunii, acela din timpul președinției lui Laurențiu Ulici, precum și reprimirea membrilor excluși în ultimii zece ani. Sigur că statutul la care face referire colega noastră era în multe privințe mai democratic decât varianta adoptată peste noapte în 2013. Numai că, dacă vrem să ne aducem aminte, și în 2012 fusese constituită o Comisie de statut, semn că statutul atunci în vigoare era resimţit ca depăşit. Ştiu că acea comisie (din care s-a întâmplat să fac parte) s-a întrunit câteva luni bune și a dezbătut articol cu articol, introducând nuanțe și detalii menite să asigure o cât mai mare transparență a activității și un control mai direct al membrilor asupra acțiunilor conducerii alese. Înainte de a pleca la ICR Paris în februarie 2013, am primit asigurări de la chiar președintele de atunci că proiectul redactat de noi va fi supus votului membrilor Uniunii, numai că ulterior am aflat că acestora li se pusese sub ochi o versiune total diferită, care e încă și acum în vigoare.
E de salutat faptul că actuala conducere interimară a Uniunii a inițiat modificarea statutului breslei, mai ales că asta se întâmplă la nici zece zile de la dispariția fostului președinte, după chipul și voința căruia fusese mutilat. Nicolae Manolescu rămâne, prin ceea ce scris înainte de 1990, un mare critic al literaturii române, cu siguranță cel mai important dintre cei afirmați după război. Dar, după evenimentele din 1989, în umbra criticului respectat și aproape necontestat, a apărut, a crescut până la dimensiuni urieșești și s-a manifestat cu intoleranță un demon niciodată sătul de putere. Nu s-a mulțumit cu autoritatea deplină asupra spațiului literar. Și-a dorit și nu a precupețit nici un mojloc pentru a cuceri și stăpâni teritoriul politicii, numai că – dând greș în această direcție – și-a concentrat energiile pentru subjugarea administrativă a breslei scriitoricești. Așa s-a ajuns ca, la un deceniu de la mascarada de vot democratic din 2013, el să decidă tot ce mișcă în republica literelor, conduceri centrale și locale, reviste, premii literare, primiri și excluderi, accesul la publicații etc. E de la sine înțeles că la o asemenea performanță nu ar fi putut ajunge de unul singur. L-au ajutat fără strângeri de conștiință talentele microscopice, care aveau nevoie de lupă spre a deveni vizibile. Iar criticul a consimțit să fie și un astfel de instrument optic. L-au mai ajutat, apoi, cei lipsiţi de orice urmă de har, pe care criticul i-a mângâiat pe creștet, declarându-i promiţători și de perspectivă. Și pe unii și pe ceilalți i-a ținut alături, i-a cultivat, i-a lăudat (chiar călcându-și pe inimă), i-a premiat și i-a pus în funcții din care să-i aprobe cu aplauze deciziile. Să mai adaug că, în acești ani, celebra balanță a criticului a luat-o de atâtea ori razna?
Un președinte care nu e al unei uniuni care nu există
Ceea ce mă surprinde (deși n-ar trebui) și mă îngrijorează e faptul că autorii binevenitei inițiative sunt tocmai cei care în urmă cu un deceniu au pus cu vârf și îndesat umărul la siluirea vechiului statut și la adoptarea odraslei rezultate prin viol drept copil legitim. Căci primii susținători și apărători ai falsificării statutului au fost nimeni alții decât membrii Comitetului Director și ai Consiliului Uniunii, care și-au oferit fără ezitare serviciile de agenți electorali criticului dornic de eternizarea propriului scaun. Va să zică, astăzi, întoarcerea la normele democratice este pusă la cale tocmai de aceia care, în 2013, contribuiseră nemijlocit la abolirea lor. Nu-i așa că vă este cunoscută situația? După decembrie 1989, exact fruntași ai regimului comunist s-au simțit datori să ne învețe regulile democrației și principiile economiei capitaliste. Iar noi, ascultători din fire, le-am permis să facă tot ce au poftit. Și uite unde am ajuns!
Veți spune, poate, că temerile mele sunt exagerate și ar fi bine să am încredere în bunele intenții ale actualei conduceri. Iertare, dar mi-e peste puteri! Cum să investesc încredere în conducerea centrală și din teritoriu, când ea este aceeași din 2013 încoace? Cum să-i bănuiesc, fie și ipotetic, de bună credință pe aceia care, într-o situație de cumpănă, n-au arătat decât rea credință și lașitate?
M-am tot întrebat cum au reușit acești vajnici apărători de ultimă oră ai democrației să determine masa membrilor Uniunii să le susțină prin vot opțiunile flagrant antidemocratice. Fiindcă majoritatea scriitorilor sunt, totuși, fideli convingerilor proprii și nu se lasă păcăliți cu vorbe mieroase și șantaje legate de pensii și indemnizații. Până de curând nu am avut răspunsul. Dar citind ultimele comunicate ale Comitetului Director m-am luminat. Metoda a fost practicată la scară largă în regimul comunist și se numește prozaic falsificare. Iată dovada! La ultimul Comitet Director prezidat de Nicolae Manolescu (15 martie 2024), s-a adoptat o Moțiune, Pentru Uniunea Scriitorilor din România, prin care semnatarii își exprimau «îngrijorarea, dar și revolta împotriva atacurilor ilogice și imorale la adresa singurului for de largă reprezentativitate al scriitorilor din România.» «Atacurile – susțineau ei în continuare - au început acum câțiva ani și s-au întețit în vremea din urmă. Inițial, ele au fost încercări de preluare cu forța a structurilor de conducere, iar în faza actuală vizează distrugerea Uniunii înseși ca instituție.» După care, ne asigurau că acțiunile dușmănoase «Nu vor reuși, deoarece Uniunea Scriitorilor este un reper cu amplă bază istorică și cu activitate neîntreruptă.» Fiecare e liber să susțină prin semnătura proprie ce crede de cuviință, deși – ca să fim drepți – Uniunea Scriitorilor și-a cam mințit membrii, cel puțin în privința multelor și lungilor procese cu persoanele excluse din breaslă pentru că au cârtit împotriva președintelui, procese pierdute în majoritate cu brio. Nici azi nu știm câte case de avocatură au fost plătite cu banii Uniunii pentru capriciile și orgoliile unui intelectual care-și pierduse busola. Revenind la Moțiunea în cauză, am fost foarte curios să văd cine o semnează. Și am descoperit o listă impresionant de lungă, ce se suprapunea fără abateri peste opisul membrilor Uniunii. Nici măcar unuia nu i-a dat prin minte să nu semneze, nici măcar unul nu a lipsit la apel. E o unanimitate care te înfioară, căci amintește de alte timpuri. Bineînțeles că am avut surpriza să constat că și eu m-am numărat printre semnatarii buclucașei moțiuni, chiar dacă – se vede că din cauza vârstei – nu-mi aduc aminte când am făcut-o.
Aceasta este calea rapidă și infailibilă de a strânge aprobări unanime sub ideile cele mai inepte și sub ticăloșiile cele mai mari.
După primirea mesajului pomenit la începutul rândurilor de față, am contactat conducerea interimară a Uniunii pentru informații suplimentare. Mai ales că mă intriga precipitarea cu care urmează să se deruleze lucrurile. Am înțeles astfel că singurele modificări de statut urmau să vizeze numărul și durata mandatelor președintelui, nu și mecanismele de alegere a acestuia. Am sugerat, în locul votului pe filiale, introducerea votului prin corespondență sau a celui electronic, mai ales că ele se practică în alte organizații profesionale și chiar în unele partide politice. Mi s-a răspuns că asta s-ar putea face numai dacă toți membrii ai avea semnătură electronică. Manualele clasice de manipulare (Nick Anderson, Kevin Dutton, Omar Johnson) le recomandă formatorilor de opinie să nu abordeze mulțimi, imprevizibile de la o clipă la alta, ci grupuri restrânse, mai ușor de ținut sub control. În concluzie, nu mă aștept să se schimbe ceva în sindicatul nostru scriitoricesc, care va rămâne pe mai departe proiecția liliputană, dar fidelă, a vieții noastre politice. Și probabil că toți cei excluși pe nedrept din Uniune nu vor fi reprimiți cu scuzele cuvenite pentru că asta ar însemna recunoașterea vinovăției acelora care pregătesc acum restaurația.
The post Alexandru Dobrescu: La vremuri noi, tot noi appeared first on Cotidianul RO.
