În „Anatomia unei căderi” (în cinema, din 3 noiembrie), filmul care a câștigat Palme d’Or, marele premiu la Cannes, regizoarea Justine Triet cheamă la tribunal instituția căsătoriei, dar și raportul nostru cu adevărul obiectiv și felurile în care încercăm să-l găsim.
Fiecare narator din thrillerul socio-psihologic al cineastei franceze este nesigur sau insuficient credibil. Nu neapărat pentru că toți încearcă să mintă, ci și pentru că au acces limitat la cunoaștere sau pentru că, din autoconservare, se mint și singuri.
Actrița Sandra Hüller joacă rolul Sandrei Voyter, o scriitoare germană al cărei soț, Samuel Maleski (Samuel Theis), cade în gol de la balconul de la etajul al treilea al cabanei lor izolate. Sandra este acuzată că l-a ucis, iar efortul ei de a-și reabilita numele la proces este complicat de faptul că principalul martor al vieții cuplului este fiul lor de 11 ani, Daniel (Milo Machado Graner), care este orb, după un accident suferit cu mai mulți ani în urmă.
În ziua morții lui Samuel, Sandra este intervievată acasă de către o studentă pe nume Zoé (Camille Rutherford). În timpul interviului, Samuel dă drumul la muzică (o versiune instrumentală a piesei „P.I.M.P.” a lui 50 Cent) din camera sa de lucru, aflată la etaj, la un volum spărgător de timpane, ceea ce le forțează pe femei să pună capăt discuției. La scurt timp după aceea, fiul lor Daniel se întoarce de la o plimbare cu câinele său, Snoop, și găsește cadavrul lui Samuel în zăpadă.
Acuzarea începe să își construiască cazul în jurul unor contradicții în relatarea Sandrei despre ziua respectivă, al unor particularități din raportul medico-legal privind rănile fatale ale lui Samuel și al unor probleme în relația de cuplu.
„Anatomia unei căderi” („Anatomy of a fall”, în engleză) este un film care „crește din ce în ce mai rece și curând începe să ardă”, scrie revista Indiwire, în timp ce Time Out rezuma filmul ca „un cine-a-făcut-o, în care căsătoria este principalul suspect”.
Captură de film
Thriller și dramă de tribunal
Parte thriller, parte dramă de tribunal, filmul lui Justine Triet nu e deloc interesat de răspunsul definitiv la întrebarea dacă Sandra și-a ucis soțul. Preferă în schimb să graviteze în jurul acestei întrebări și ale revelațiilor pe care le aduce la suprafață, despre adevăr și cunoaștere obiectivă, despre limitele apropierii și ale limbajului, despre vină și iertare.
Unele decizii simbolice ale scenariștilor sunt mult prea facile. Filmul se joacă cu această idee că scriitorii folosesc în mod aparte oamenii din jurul lor, ceea ce face ca profesia protagonistei (și a soțului) să fie importantă. Albul clinic al peisajului înzăpezit și izolat în care are loc crima/sinuciderea/accidentul amplifică răceala din casa și căsătoria scriitorilor. Deficiența vizuală a lui Daniel, deși este tratată cu sensibilitate, e o metaforă prea la îndemână cu privire la sursa cunoașterii și la natura mărturiei.
Sala de tribunal. Captură din film
Faptul că nici Sandra, nici Samuel nu folosesc limba lor maternă în viața de cuplu, ci ambii vorbesc în engleză, strigă cumva la noi că există limite ale limbajului și, implicit, ale cunoașterii, în orice relație. Nu ne vedem și nu ne cunoaștem suficient de bine, nici măcar pe noi înșine – insistă în diferite moduri filmul lui Triet.
Ideea în sine nu e tocmai nouă. Însă filmul, vizibil influențat de dramele dense, mult înrudite cu literatura ale lui Arnaud Desplechin, beneficiază de dialoguri bine scrise și performanțe pe măsură (inclusiv a câinelui numit în viața reală Messi).
A jucat rolul fără să știe verdictul
Sandra Heller, care a jucat rolul fără să știe nici ea dacă personajul și-a ucis sau nu soțul, joacă inteligent un ghem de contradicții greu de descurcat, cu nervi tari și priviri sfidătoare.
În scena centrală a filmului, o ceartă a cuplului, care a avut loc cu puțin timp înainte de moartea bărbatului, Samuel Theis surprinde foarte bine frustrarea celui care simte că a dat deja tot ce avea de dat și felul în care putem colecta resentimente ani de zile pentru ca apoi să izbucnească toate într-o ceartă care durează minute.
În astfel de capitole, scenariul scris de regizoare alături de Arthur Harari, partenerul ei, e cel mai pertinent. Forțează însă limitele realismului, când ne cere să credem că, în timpul unui proces, procurorii ar cita din cartea de ficțiune a suspectei ca să găsească acolo eventuale intenții. De altfel, toată atitudinea procurorului e atipic de agresivă, încât pare mai degrabă o caricatură a funcției. Tușe groase probabil date intenționat. Toate nuanțele care sunt găsite pentru personajul central dispar când sunt construite unele din personajele secundare, mai degrabă unidimensionale.
Centrarea pe personaje, nu pe rezolvarea misterului
Filmul durează 151 de minute (o tendință tot mai frecventă și în cinemaul de autor, și în cel comercial). Deși intimidantă, durata nu se simte deloc obositoare, ci potrivită pentru un film mai puțin interesat de rezolvarea misterului, cât de centrarea pe personaje și reflecție.
Nici când pică mult în convenția dramei de tribunal, ritmul nu e monoton, iar mișcările camerei – uneori mult spre zona de documentar filmat din mână – ajută să ne păstreze o amețitoare confuzie. Poți părăsi filmul cu o concluzie a ta legată de verdict, dar Triet nu îți va confirma dacă ai fost sau nu un detectiv bun.
Ce este și ce nu este adevăr într-o operă literară
Acest dans cu ambiguitatea e o declarație de intenție încă din prima scenă. În interviul întrerupt din începutul filmului, studenta întreabă despre raportul dintre adevăr și ficțiune din cărțile Sandrei și insistă că cititorii vor dori mereu să afle ce e adevărat din pasajele literare. Sandra – care, la fel ca Samuel, își împrumută prenumele de la actrița care o joacă – e amuzată. (E mai puțin amuzată când de această încercare a altora de a descifra ce e și ce nu e adevărat în niște narațiuni depinde libertatea ei.)
Fiind subversiv față de filmul de gen (mister sau dramă legală/juridică), dacă îl interpretezi în cheia genului, „Anatomia unei căderi” e frustrant și la limită dezamăgitor. Unde convinge însă e, când se deschide cultural, în disecția antiromantică a modurilor în care uneori dragostea se poate transforma în ură.
