După intrarea României în NATO (2004) și UE (2007) ne-am resemnat cu ideea că nu mai avem un „proiect de țară”. Lipsa unui asemenea obiectiv național, deasupra partidelor politice, a devenit principalul stereotip critic la adresa unei elite tot mai slabe, care nu dă semne că poate planifica evoluția societății noastre pe termen mediu și lung. Din păcate, nu pot spune că acest clișeu e tras de păr: am primit suficiente dovezi care-i demonstrează actualitatea.
În schimb, se cuvine să notăm că însăși noțiunea unui „proiect de țară” – lansată de primii doi președinți postcomuniști – era mai potrivită cu anii ’90 decât cu noul nostru statut ca stat membru în principalele organizații politice occidentale. De acum înainte, pentru tot viitorul pe care-l putem anticipa, singurul nostru interes cu adevărat național acoperă toate acele acțiuni politico-diplomatice menite să ne consolideze prezența în ecosistemul valoric al lumii libere, democratice și dezvoltate.
Întrucât aderarea la Eurozonă suportă contraargumente de ordin tactic, ceea ce ne lipsește cu adevărat e admiterea în spațiul Schengen de liberă circulație și, respectiv, primirea noastră în OECD. În chestiunea Schengen, rotițele din culise au fost unse prin partidele românești din familia popularilor europeni (PPE), care și-au ținut recent congresul chiar la București.
Știri tot mai plauzibile dau ca sigură aderarea în doi pași, începând cu deschiderea frontierelor aeriene. Pasul final – adică Schengen terestru și maritim – va avea impactul economic cel mai semnificativ și e în curs de rezolvare prin negocieri directe cu obstinații noștri parteneri austrieci. Să sperăm că tot procesul se va încheia pozitiv, pe baza unui nou audit, până la finalul anului curent.
Dacă zbaterile și dezbaterile publice pe subiectul Schengen agită opinia publică internă de peste zece ani, tema OECD a intrat pe radar de curând și plutește încă în ceață: nu pariez pe ipoteza că românul „mediu” e foarte interesat de ea, deși obiectivul în cauză e chiar „cireașa de pe tort” care ar certifica promovarea României în prima ligă a geopoliticii.
Nu prea ne puteam gândi la așa ceva în primii ani ’90, pe când Ion Iliescu le mulțumea minerilor lui Miron Cozma pentru contondentele lor intervenții întru salvarea „democrației originale”…
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD în engleză, OCDE în franceză) a fost creată în 1947, ca suport pentru implementarea Planului Marshall. La început, ea s-a numit Organizația europeană pentru dezvoltare economică (OEDE).
Din 14 decembrie 1960, atunci când o convenție special reunită a constatat că reconstrucția Europei de Vest cu bani americani era realizată, OEDE s-a transformat în OECD, primind misiunea de armonizare a politicilor economice din democrațiile puternic industrializate. Sediul noii structuri a rămas la Paris, cu o istorie instituțională specifică Războiului Rece (SUA & aliații).
După colapsul URSS (1991) și democratizarea blocului estic, OECD și-a deschis porțile către Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia (etc), dar și către Chile, Columbia, Costa Rica, Mexic și Coreea de Sud. Astăzi, tabloul de familie e o poză a Occidentului extins, reprezentat prin 38 de state care includ 20% din populația globală, dar acoperă două treimi din producția mondială.
Nu e un doar un „club al țărilor bogate”, ci mai ales un grup atașat liberalismului economic, statului de drept și standardelor democratice avansate, ceea ce demonstrează implicit și că exigențele „axiologice” de acest tip garantează cel mai scurt drum spre prosperitate.
Să observăm totodată că OECD nu e o falangă plutocratică egoistă, autopropulsată în avangarda umanității, ci și principala rețea internațională de asistență pentru dezvoltare. Iar „suveraniștii” noștri, care și-ar dori o țară autarhică, ruptă de lume, pot sta liniștiți: viitoarea aderare a României la OECD (poate chiar în 2026) nu ne va așeza pe grumaz vreun căpăstru sufocant, de vreme ce organizația nu deține puteri decizionale, mărginindu-se să comunice cu guvernele statelor membre numai la nivelul unor recomandări.
Spre deosebire de ONU și chiar de Comisia Europeană, care par îmbujorate socialist, OECD constituie rezervorul de opțiuni economice liberale al unui Occident aflat sub asaltul lui Putin și al prietenilor săi autocratici: apartenența noastră la această organizație de mare prestigiu și incontestabilă competență profesională ne va ajuta mai curând să ținem economia pe linia unor măsuri inteligente și avizate, chiar și atunci când contraselecția resurselor umane, tot mai vădită în ultimul deceniu, va împinge din nou în fruntea unui guvern sau altuia tristele figuri de diletanți obraznici cu care, din păcate, am început să ne obișnuim.
