Mi-am luat cele 110 kile și m-am dus la Barbie. Într-o mare de preadolescenți, mai ales preadolescente îmbrăcate în roz, dintre care unele și-au târât la film și câțiva Ken-frați, arătam din start dubios toxic, un Grizzly-Ken scăpat în mall. Nici nepoată-mea de 12 ani, care îndrăznise să se îmbrace în negru, nu se simțea mai integrată în peisaj.
Nu mai contează că un film e bun sau nu dacă stârnește atâtea reacții. E o binecuvântare să ai un subiect comun cu aproape oricine. Iar Barbie a fost mai discutat decât Oppenheimer. Oricum, acest dublet blockbuster, Barbieheimer, cum i s-a spus, are în el toată ironia și absurdul necesare.
Paradoxul merge până la capăt, pentru că Oppenheimer e o mitologizare a omului de știință, din care Nolan n-are voință și putință să iasă, e mai mult o snoavă de adormit copiii adulți. În timp ce Barbie e de zece ori mai provocator politic și ideologic decât istoria făcătorului de bombe atomice.
De ce Barbie e, de fapt, un film pentru copii
Cea mai importantă constatare pe care am reținut-o de prin rețele e că „e un film care nu e pentru copii”, că ei nu ar înțelege din astea cu feminism. Nimic mai greșit. Asta o pot spune adulții care nu urmăresc serios industria adolescenților și preadolescenților. Unii au dat cu nasul accidental poate de playlistul odraslei, care poate include niște trap despre cum faci bani din „panarame” și cum vinzi pill-uri la școală. Însă, pe lângă acest contact timpuriu cu o lume de „zdrențe” și „băeți”, treaba s-a ideologizat destul de mult în viața preadolescenților.
„Ideologie!”, i-ar zice unii adulți mai panicoși, de fapt, copiii o percep drept „normal”. Pe scurt, se vede nu doar cultura trap, ci și cultura corectitudinii politice. Se văd serialele Netflix incluzive, cu gay și alte minorități presărate la orice pas, integrate mai mult sau mai puțin isteț în diverse povești.
Ceea ce părinților li se pare artificial, copiilor li se pare normal. Și uite așa, cultura copiilor noștri cuprinde povești cu proxeneți și dealeri în muzică, dar și o mare atenție corectă politic imprimată prin filme.
În paradoxul ăsta trăiesc copiii de azi. Își zic unii altora „ce faci c…e”, dar strâmbă din nas dacă te aud cu vreo glumă sexistă sau homofobă. Măcar atâta lucru bun a produs industria mare de entertainment. Sigur că un ocean de adulți defecți urlă că e ceva bolnav să vezi copilul neafectat de un gay într-o poveste. E un câștig, incomplet (pentru că încă are aer artificial stupizel), dar tot câștig.
Copiii iubesc temele politice grele
Dacă te uiți la istoria celebrei Vogue pentru adolescenți, Teen Vogue, lansată de acum două decenii, vei vedea un lucru foarte interesant. La început era pur și simplu o publicație pentru 12-16 ani, prin care au încercat să mai vândă ceva haine și parfumuri. Treaba mergea prost. În 2017 se produce un boom de audiență și Teen Vogue începe să rupă pe rețelele sociale. Ce se întâmplase? Au început să facă politică. Și nu una oarecare, ci una liberal-stângistă, în stilul american, adică ceva ecologie mai radicală, feminism, critica mogulilor și ultrabogaților (că doar nu ei se uită în Vogue, tot clasa de mijloc salivează la luxul revistei respective).
Deci, da, știu că generațiile de peste 30 de ani s-au educat cu prostioarele alea de tip „ce tâmpenie e politica”, „socialismul e o crimă” și alte alea. Ei bine, copiii lor redescoperă ideologiile, importanța mizelor sociale, și citesc despre corupția din businessul cu energie în revistele de modă. Politica se poartă. Numai cine nu vorbește cu copiii destul poate fi surprins că Barbie chiar li se adresează lor.
Când a apărut o vedetă a ecologismului precum Greta, tot ce au avut adulții de făcut a fost s-o ia la mișto. Ei bine, în curând va trebui să vă luați copiii la mișto, pentru că ei iau în serios ceea ce voi, părinții, ați fost spălați pe creier să nu luați în serios: cauze sociale, ecologiste etc.
Așa că nu m-a surprins joaca de-a feminismul în Barbie. Nu m-a surprins nici alegerea actriței Margot Robbie (și producătoare a acestui film!) de a-și găsi o evadare isteață în autoironizarea rolurilor în care chiar Hollywoodul a făcut-o o blondă-stereotip.
Știam din interviuri că e deșteaptă, nu doar frumoasă. Și da, e încă o provocare să le ai pe amândouă la Hollywood. Autoironia lui Robbie a fost completată de nonconformista la modă, regizoarea Greta Gerwig. Problema e cu stereotipul de rangul doi. Și aici treaba devine cu adevărat politică. Înțelegem ironiile și postironiile la adresa patriarhatului cel rău, înțelegem că Barbie-Robbie este cât se poate de isteață, însă rezultatul e mai cinic decât s-or fi așteptat. Intențiile bune au fost înecate în bani și soluții simpliste.
O cauză clișeizată
Cum se manifestă comercializarea? Prin ultrasimplificare. Feminismul nu e un război civil între bărbați și femei. În Barbie, cam asta e, caricaturizat, dar fără să ofere nimic în schimb. Lupta femeilor pentru drepturi nu există în altă formă în Barbie decât ca lupta pentru a avea păpuși cosmonaut și președinți în lumea fanteziilor.
Așadar, problema nu e că Barbie e „ideologizat”, ci că transformă cauze, în care e o minune că ai noștri copii cred, în marfă. Pofta copiilor noștri de a schimba lumea e clișeizată, ironizată și pusă din nou sub control: vrei să fii emancipat?, cumpără Barbie și ai rezolvat-o. E cumva ca faza aia cu Starbucks: cumpără o cafea și devii responsabil social.
Mattel, marea companie care vinde respectivele păpuși, este chiar promotoarea istorică, de decenii, a femeii-clișeu, femeii obiect. Și, desigur, când feminismul a devenit modă, n-au avut o problemă să mai adauge câteva modele ca să vândă mai mult. Ba chiar, în film, au acceptat și să se facă puțin singuri de rahat, că doar șefii companiei din film sunt prezentați drept ce sunt, exponenți ai patriarhatului cel rău (cuvântul „patriarhat” e pomenit obsesiv în film, ca o incantație magică). Totul pentru o revenire spectaculoasă pe piață. Noul CEO Mattel, cel care a venit cu ideea să lanseze filme, a dat lovitura, păpușa aia nesuferită – care reprezenta, speram eu, trecutul copilăriei clișeizate aiurea, conform fanteziilor unor hăndrălăi fără imaginație – a redevenit modă, trend.
Cum cei mai bătrâni din sală eram eu (45 de ani) și Ryan Gosling (42 de ani) mi-a picat cumva și o fisă psihanalitică: Ken e, de fapt, tatăl, e masculul pierdut și naiv într-o nouă lume a comerțului cu mărfuri-ideologii; cu el se identifică tații, nu tinerii masculi.
„Eu n-am vagin, iar Ken n-are penis”
La un moment dat, Barbie fuge din lumea de plastic în lumea reală și dă peste ceva cu care se confruntă zilnic o femeie obișnuită: hărțuirea stradală. Răspunsul lui Barbie e simplu: „eu n-am vagin, iar Ken n-are penis”. E un exemplu de citat care provoacă râsul, dar care ne și amintește că feminismul adevărat, politica adevărată înseamnă lupte pe bune într-o lume în care există vaginuri și penisuri.
Sau, cum scrie Slavoj Zizek, mesajul e unul sumbru, că acel cuplu de păpuși, Ken și Barbie, ne arată că lumea fanteziilor în care trăiesc este cea care face suportabilă realitatea crudă, nu e cea care modifică realitatea.
Feminismul – posibil doar într-o lume a fanteziilor?
Se promovează deci un soi de „fixism” feminist, blocat undeva într-o lume a fanteziilor. Efectul e fix invers decât cel progresist: feminismul nu e pentru lumea reală, e doar ceva de vânzare. Cu alte cuvinte, le oferă adversarilor stângii liberale exact ce vor: glume pe seama culturii „woke”, a vigilenței corecte politic.
Pentru conservatori, Barbie îmi pare a fi motivul perfect de indignare și ură, le oferă exact prilejul de a urla „ni se îndoctrinează copiii”. Ce nu vor să recunoască acești conservatori e că fix ura lor e încorporată în film, că scenariul pare făcut pentru ei, ca să se enerveze și să țină cu dinții de lumea asta perfectă în care trăiesc și, eventual, să producă mai mulți bani pentru Mattel.
Margot Robbie a mai dat o lovitură acum câțiva ani în lumea adolescenței: cu personajul Harley Quinn, în Suicide Squad – o criminală simpatică, cu un trecut sumbru. Acolo era clișeul nonconformist. E însă mult mai expresivă în ultraclișeul Barbie, cel care nu se vrea vreo mare ruptură de lumea comercială. Ea e și marea câștigătoare, îmbinarea perfectă a comercialului vopsit „progresist”, lucru în care pare să se specializeze și regizoarea Greta Gerwig.
Nu mai infantilizați copiii, că se prind
Problema cu ideologia Barbie este infantilizarea. Da, știu că e un film pentru copii, cică (deși e peste 12 ani cu acordul părinților). Cel mai mare rău pe care poți să-l faci acestor copii, cei din jurul dificilei vârste de 12 ani, este să-i tratezi ca pe niște copii, să insiști să-i infantilizezi în continuare, este, de altfel, o greșeală frecventă pe care o fac părinții din clasa de mijloc.
A spus-o cel mai bine o feministă din aia adevărată, nu inventată de Hollywood, Marie-Jo Bonnet: „O viziune infantilă, cinică, falsă asupra feminismului pus la treabă în favoarea unui capitalism pervers. (…) toate femeile sunt de aceeași parte, toate, că doar toate femeile trebuie să cumpere Barbie, indiferent de culoarea pielii sau statut social. În lumea Barbie s-a terminat cu lupta de clasă, contează doar lupta sexelor”.
Barbie rămâne cel mai interesant fenomen pop al verii. Nepoată-mii i-a plăcut tocmai pentru că măcar există intenția de a nu lua copiii chiar de proști. I-a plăcut că se pune problema sexismului, măcar se pune problema.
Însă adevărata problemă e că adulții nu-i vor încuraja pe acești copii să ducă discuția ideologică mai departe, vor spune că deja e prea ideologic, și că „nu e pentru ei”. Provocarea ar fi tocmai asta: fiți și mai politici, mai vigilenți ideologic decât acest Barbie care se umflă în pene că e „altfel”.
