Pentru că ajunsesem să verific obsesiv robinetele, în așteptarea apei calde, chiar și de patru-cinci ori pe oră, am avut la un moment dat iluminarea că trebuie să fac altceva. Așteptarea apei calde am simțit-o toxică. Pentru psihic. Totuși, nerăbdarea și febrilitatea otrăvitoare nu-mi erau străine, păreau să fie de-ale „locului”, adică stabilite în ființa mea din vremurile demult trecute.
Abia când am pus mâna pe cartea „1989. Toamna națiunilor”, scrisă de istoricii polonezi Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz și Pawel Ukielski, toxicitatea așteptării mi s-a diminuat, aproape că a dispărut. Recunosc, am ales cartea* la întâmplare: stătea în bibliotecă necitită, nici măcar răsfoită. Nu-i păcat să țin pe raft o carte necitită?
Chiar dacă vorbește despre căderea comunismului în țările din Europa Centrală și de Est, chiar dacă a apărut în urmă cu 10 ani în traducere la Editura Polirom, chiar dacă evocă vremuri pe care le-am trăit, cartea este numai bună s-o citesc în așteptarea apei calde în București! Mai cu seamă că sunt călit în lungile zile de așteptarea a apei calde, a apei reci, a curentului electric și a gazului la aragaz, din anii ’80.
Repede, la capitolul dedicat României
Din păcate, n-am avut răbdare s-o iau pagină cu pagină, mai întâi capitolul rezervat Poloniei, ca să lămuresc cum a reușit Biserica Catolică să-și păstreze independența organizațională și conceptuală și să devină pentru autoritățile comuniste un adversar de temut, apoi să trec la capitolele dedicate Ungariei, Cehoslovaciei… M-am dus direct la capitolul „România: un decembrie însângerat”, bine documentat și semnat de Adam Burakowski. Sunt român, mă duc la România mea! – am judecat ca tot românul cititor.
În subcapitolul „Geniul Carpaților”, Adam Burakowski vorbește despre criza sistemului comunist din România lui Ceaușescu. După ce a preluat puterea la Kremlin, Mihai Gorbaciov a făcut o analiză a situației în care se găsea fiecare țară din blocul sovietic. România satrapului Ceaușescu se afla într-o starea jalnică. Adam Burakowski notează:
„«Mamalîjnichii» (mămăligarii), cum îi desemnau uneori pe români, plini de dispreț, membrii conducerii sovietice, aveau probleme inclusiv cu procurarea mămăligii, acest aliment național din porumb. În trecut, Nikita Hrușciov folosise acest cuvânt, «mamalîjnichii», chiar într-o intervenție publică…”
Istoricul polonez descrie „fotografia” României din acea vreme: cozile de la magazine, străzile cufundate în beznă, locuințele neîncălzite, autobuzele și tramvaiele supraaglomerate care circulau cu întârziere, industrializare forțată, limitarea drastică a consumului casnic de energie, mizeria în care ajunseseră românii. M-am recunoscut în această poză. Ar fi fost normal să renunț la lectură, sunt lucruri știute, trăite, fumate, n-are rost să-mi împovărez psihicul cu toxinele trecutului, în așteptarea apei calde din Bucureștiul anului 2023! Ceva luminos și optimist mi-ar prinde bine.
Am continuat să citesc, nu dintr-un soi de masochism, ci din curiozitate: cum s-a suprapus umila mea viață din tinerețe cu marile evenimente ale țării mele. N-a fost vorba de nostalgie sau de dorul de anii mei mai tineri. Pur și simplu, mi-am urmărit amintirile legate de evenimentele consemnate în carte. De exemplu, am aflat că toate datele economice, începând de la nivelul întreprinderilor și până la oficiul de statistică erau falsificate grosolan. De exemplu, pentru anul 1987, au fost aduse la cunoștința populației niște rezultate economice „triumfătoare”, dar erau umflate cu 90% față de realitate. Iar cifrele economice din 1989 au fost umflate cu 300%! Adam Burakowski scrie:
„Nici în ziua de azi nu se poate stabili cu precizie care a fost situația reală dar oricum chiar și în statisticile oficiale era vizibile simptomele prăbușirii economice.”
Ce gândeam în 1987, când vedeam în ziarul local „Viața nouă” un titlu de prima pagină în care colectivul de oameni ai muncii din Combinatul Siderurgic Galați îi raporta „Geniului Carpaților” că planul cincinal a fost îndeplinit înainte de termen…? Credeam mai tot ce citeam, dar nu aveam curajul să mă îndoiesc de ce citeam și auzeam. Pentru că trăiam în beznă.
O iarnă la 12 grade Celsius
Am aflat din carte că, la sfârșitul anului 1985, „autoritățile au anunțat că locuințele nu vor fi încălzite decât până la temperatura de 12 grade Celsius.” Iar gândul meu m-a dus fulgerător la cumplitele ierni ’85-’86 și ’86-’87. Într-adevăr, atunci am simțit că crăp de frig! În casă, îmbrăcat, sub plapumă. De această situație nici nu-mi arde să fac glume. Trauma este mult mai mare decât așteptarea apei calde în Bucureștiul anului 2023. Pentru că abia acum se înlocuiesc conductele vechi de decenii, ne-a informat primarul Nicușor Dan.
„În aprilie 1989, la Plenara Comitelui Central, Nicolae Ceaușescu anunța cu mare solemnitate că România își achitase în totalitate datoria externă” – am citit în capitolul respectiv. Da, țin bine minte acest episod pentru că un strungar din secție a venit în fugă și a strigat: „Dom’ inginer, a zis Ceaușescu la radio că ne-am plătit datoriile! De mâine avem pâine!” N-am avut. Dar în acel moment m-am simțit ceva mai bine ca trăitor în România: nu mai avem datorii. O altă iluzie: România fără datorii.
Lectura capitolului despre România, care a inclus și evenimentele din decembrie ‘89, și preluarea puterii de Ion Iliescu, și mineriadele, am dus-o ca într-un joc: ce-a fost, ce-am trăit, ce-mi amintesc, care a fost locul meu de cetățean și martor într-o istorie a unei țări din fundul Europei. Un joc pierzător. Viața mea de muritor se pierde în poza făcută de istoric. Asta e frumusețea meseriei de istoric: să povestești tu, polonezule Adam Burakowski, într-o carte despre vremurile pe care eu, românul Petre Barbu, le-am trăit și să le povestești atât de bine și documentat, încât să mă recunosc în poveste și să tresar: aoleu, ce-am trăit!
O listă lungă de așteptări
Ce-mi mai rămâne de făcut: să aștept și să regret. Oare trebuie să regret că m-am născut într-o țară în care am așteptat să vină apa rece, apa caldă…? De ce trebuie să aștept (ca un fraier), în 2023, reformele asumate de guvernul Ciolacu pentru atragerea de bani din PNRR, singurul proiect de modernizare a României din ultimii 30 de ani? Lista așteptărilor este lungă: de la digitalizare serviciilor publice și construirea de autostrăzi și spitale regionale până la înlocuirea șinelor de cale ferată și a conductelor din sistemul de termoficare. Așteptarea parcă a devenit prima condiție a vieții în România. Să așteptăm, ce altceva să facem? Să așteptăm!
Îndrăznesc să cred că această carte, „1989. Toamna națiunilor”, ca orice carte bună de istorie (polonezii sunt buni, vezi și războiul din Ucraina!) merită citită chiar și de cei care au trăit și au sperat în anul 1989. Cu riscul ca amintirile persoanele ale cititorului să dea buzna și să sufoce ideile și informațiile din carte. Dar este o carte demnă de citit și de tinerii români care așteaptă cu bagajele făcute avioanele spre Londra, Bologna și Madrid…
* „1989. Toamna națiunilor”, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz și Pawel Ukielski, traducerea Vasile Moga, Editura Polirom, 2013.
