Asociația Americană a Psihiatrilor ne spune că putem vorbi despre somatizare atunci când o persoană manifestă simptome în plan fiziologic, cauzate în mod expres de un distres la nivel psihic. Astfel, somatizarea apare ca reacție la acumularea de tensiune/ stres/ tristețe din plan mental. În calitate de adulți, ne va fi mai ușor să identificăm un „stres care ne mănâncă de vii”, însă un copil nu va știi să recunoască astfel de simptome. Un copil îți va spune că îl doare burtica; îți va spune că îl doare capul; îți va spune că se simte amețit și are o stare de greață, atunci când, în realitate, nu există nicio cauză fizică ce poate explica aceste simptome.
Statisticile ne arată că, de fapt, chiar și adulților le este dificil să-și recunoască simptomele care apar în urma somatizării. Se pare că ne este mult mai la îndemână să consultăm un doctor generalist atunci când avem o stare de rău pe care nu ne-o putem explica, ce persistă, decât să vizităm un psiholog, sau un psihiatru. Totuși… în ce circumstanțe putem vorbi despre somatizare și cum o recunoaștem?
„Prima dată când m-am confruntat cu un atac de panică, nu am știut ce mi se întâmplă. O stare de leșin, combinată cu greață, amețeală și tahicardie m-au cuprins pur și simplu, într-o dimineață. Am crezut că mă simt rău; am crezut că am mâncat ceva care nu mi-a picat bine și mi-am dat puțin timp să mă redresez”, mi-a mărturisit o clientă, în terapie.
Citește continuarea pe qbebe.ro.
ARTICOL PRELUAT DE PE QBEBE.RO
:format(jpeg):quality(80)/wp-content/uploads/2024/05/mitrita-mesaj-micul-luca-universitatea-craiova.jpg)
