Câte strofe are Luceafărul – este una dintre întrebările pe care și le pun elevii care învață prima dată una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu și cea mai lungă poezie de dragoste din literatura română.
Descoperă poezia Luceafărul în întregime și date importante despre ea:
Câte strofe are Luceafărul
Luceafărul este, poate, cea mai cunoscută poezie a lui Mihai Eminescu. Ea a fost începută de marele scriitor încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena.
După publicarea la Viena, cea mai lungă poezie de dragoste a fost reluată apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.
Luceafărul are nu mai puțin de 98 de strofe. Poemul “Luceafărul” este considerat de către critici că fiiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană, deoarece aceasta conține întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum și ideologia romantică ce a modulat gândirea inclusiv filosofică a lui Eminescu.
Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea. Antiteza terestru-cosmic este evidențiată în structura poemului: prima și ultima parte realizează o fuziune între cosmic și terestru. A doua parte este plasată în plan terestru, iar a treia – în plan cosmic.
Titlul poeziei de dragoste este, de fapt, motivul central al poemului. Luceafărul este văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Totodată, unește două mituri, unul românesc, al stelei călăuzitoare și unul grecesc al lui Hyperion, subșiniind natura duală a personajului.
Versuri Luceafărul – poezia integrală
1.A fost odată ca-n povești,A fost ca niciodată,Din rude mari împărătești,O prea frumoasă fată.
2.Și era una la părințiȘi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfințiȘi luna între stele.
3.Din umbra falnicelor bolțiEa pasul și-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colțLuceafărul așteaptă.
4.Privea în zare cum pe măriRăsare și străluce,Pe mișcătoarele cărăriCorăbii negre duce.
5.Îl vede azi, îl vede mâni,Astfel dorința-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade dragă fata.
6.Cum ea pe coate-și răzimaVisând ale ei tâmpleDe dorul lui și inimaȘi sufletu-i se împle.
7.Și cât de viu s-aprinde elÎn orișicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apară.
8.Și pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Țesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie.
9.Și când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mâinile pe piept,I-nchide geana dulce;
10.Și din oglindă luminișPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închișiPe fața ei întoarsă.
11.Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă.
12.Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină– „O, dulce-al nopții mele domn,De ce nu vii tu? Vină!
13.Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!”
14. El asculta tremurător,Se aprindea mai tareȘi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare;
15. Și apa unde-au fost căzutÎn cercuri se rotește,Și din adânc necunoscutUn mândru tânăr crește.
16. Ușor el trece ca pe pragPe marginea feresteiȘi ține-n mână un toiagÎncununat cu trestii.
17. Părea un tânăr voevodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.
18. Iar umbra feței străveziiE albă ca de ceară -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară.
19. – „Din sfera mea venii cu greuCa să-ți urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuȘi mumă-mea e marea.
20. Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninȘi m-am născut din ape.
21. O, vin’! odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.
22. Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Și toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte.”
23. – „O, ești frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată;
24. Străin la vorbă și la port,Lucești fără de viață,Căci eu sunt vie, tu ești mort,Și ochiul tău mă-ngheață.”
25. Trecu o zi, trecură treiȘi iarăși, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele-i senine.
26. Ea trebui de el în somnAminte să-și aducăȘi dor de-al valurilor domnDe inim-o apucă
27. – „Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!”
28. Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;
29. În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Și din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă;
30. Pe negre vițele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare.
31. Din negru giulgi se desfășorMarmoreele brațe,El vine trist și gânditorȘi palid e la față;
32. Dar ochii mari și minunațiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără sațȘi pline de-ntuneric.
33. – „Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ș-acuma,Și soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;
34. O, vin’, odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.
35. O, vin’, în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele.”
36. – „O, ești frumos cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată!
37. Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Și ochii mari și grei mă dor,Privirea ta mă arde.”
38. – „Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nțelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Și tu ești muritoare?”
39. – „Nu caut vorbe pe ales,Nici știu cum aș începe -Deși vorbești pe înțeles,Eu nu te pot pricepe;
40. Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine.”
41. – Tu-mi ceri chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să știi asemeneaCât te iubesc de tare;
42. Da, mă voi naște din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege.
43. Și se tot duce… S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.44. În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă,
45. Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesii rochii,Băiat din flori și de pripas,Dar îndrăzneț cu ochii,
46. Cu obrăjei ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furișează pânditorPrivind la Cătălina.
47. Dar ce frumoasă se făcuȘi mândră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu-i acuCa să-ți încerci norocul.
48. Și-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.– Da’ ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.”
49. – „Ce voi? Aș vrea să nu mai staiPe gânduri totdeuna,Să râzi mai bine și să-mi daiO gură, numai una.”
50. – Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe -O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte.”
51. – „Dacă nu știi, ți-aș arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binișorul.
52. Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele lațul,Când ți-oi întinde brațul stângSă mă cuprinzi cu brațul;
53. Și ochii tăi nemișcătoriSub ochii mei rămâie…De te înalț de subțioriTe-nalță din călcâie;
54. Când fața mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu fața,Să ne privim nesățiosȘi dulce toată viața;
55. Și ca să-ți fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăși mă sărută.”
56. Ea-l asculta pe copilașUimită și distrasă,Și rușinos și drăgălaș,Mai nu vrea, mai se lasă.
57. Și-i zise-ncet: – “Încă de micTe cunoșteam pe tine,Și guraliv și de nimic,Te-ai potrivi cu mine…
58. Dar un luceafăr, răsăritDin liniștea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătății mării;
59. Și tainic genele le plec,Căci mi le împle plânsulCând ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul;
60. Lucește c-un amor nespusDurerea să-mi alunge,Dar se înalță tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.
61. Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte…În veci îl voi iubi și-n veciVa rămânea departe…
62. De-aceea zilele îmi suntPustii ca niște stepe,Dar nopțile-s de-un farmec sfântCe nu-l mai pot pricepe.”
63. – „Tu ești copilă, asta e…Hai ș-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleȘi nu ne-or ști de nume,
64. Căci amândoi vom fi cuminți,Vom fi voioși și teferi,Vei pierde dorul de părințiȘi visul de luceferi.”65. Porni luceafărul. CreșteauÎn cer a lui aripe,Și căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe.
66. Un cer de stele dedesubt,Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger nentreruptRătăcitor prin ele.
67. Și din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,Cum izvorau lumine;
68. Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul…El zboară, gând purtat de dor,Pân’ piere totul, totul;
69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaște,Și vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naște.
70. Nu e nimic și totuși eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.
71. – „De greul negrei vecinicii,Părinte, mă dezleagăȘi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă;
72. O, cere-mi, Doamne, orice preț,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor ești de viețiȘi dătător de moarte;
73. Reia-mi al nemuririi nimbȘi focul din privire,Și pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire…
74. Din chaos, Doamne,-am apărutȘi m-aș întoarce-n chaos…Și din repaos m-am născut.Mi-e sete de repaos.”
75. – „Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu cere semne și minuniCare n-au chip și nume;
76. Tu vrei un om să te socoți,Cu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toți,S-ar naște iarăși oameni.
77. Ei numai doar durează-n vântDeșerte idealuri -Când valuri află un mormânt,Răsar în urmă valuri;
78. Ei doar au stele cu norocȘi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Și nu cunoaștem moarte.
79. Din sânul vecinicului ieriTrăiește azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăși soare;
80. Părând pe veci a răsări,Din urmă moartea-l paște,Căci toți se nasc spre a muriȘi mor spre a se naște.
81. Iar tu, Hyperion, rămâiOriunde ai apune…Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -Să-ți dau înțelepciune?
82. Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munții cu păduriȘi insulele-n mare?
83. Vrei poate-n faptă să arățiDreptate și tărie?Ți-aș da pământul în bucățiSă-l faci împărăție.
84. Îți dau catarg lângă catarg,Oștiri spre a străbatePământu-n lung și marea-n larg,Dar moartea nu se poate…
85. Și pentru cine vrei să mori?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorȘi vezi ce te așteaptă.”86. În locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseȘi, ca și-n ziua cea de ieri,Lumina și-o revarsă.
87. Căci este sara-n asfințitȘi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniștitȘi tremurând din apă.
88. Și împle cu-ale ei scânteiCărările din crânguri.Sub șirul lung de mândri teiȘedeau doi tineri singuri
89. – „O, lasă-mi capul meu pe sân,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninȘi negrăit de dulce;
90. Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă liniște de veciPe noaptea mea de patimi.
91. Și de asupra mea rămâiDurerea mea de-o curmă,Căci ești iubirea mea de-ntâiȘi visul meu din urmă.”
92. Hyperion vedea de susUimirea-n a lor față;Abia un braț pe gât i-a pusȘi ea l-a prins în brațe…
93. Miroase florile-argintiiȘi cad, o dulce ploaie,Pe creștetele-a doi copiiCu plete lungi, bălaie.
94. Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Și-ncetișorDorințele-i încrede
95. – „Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru și în gând,Norocu-mi luminează!”
96. El tremură ca alte dățiÎn codri și pe dealuri,Călăuzind singurătățiDe mișcătoare valuri;
97. Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?
98. Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor și rece.”
Despre Mihai Eminescu
Mihai Eminescu a fost considerat de către cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Un conferențiar susținea la Ateneul Român faptul că Mihai Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova, în timp ce un registru al membrilor Junimii a notat faptul că Eminescu s-a născut pe data de 20 decembrie 1849 în Botoșani. Însă, în registrul școlii primare data de 6 decembrie 1850 a fost trecută drept data nașterii lui Eminescu, în timp ce în documentele gimnaziului din Cernăuți s-a trecut data nașterii de 14 decembrie 1849.
Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată de naștere, respectiv 8 noiembrie 1848, în Dumbrăveni, urmând ca mai târziu data și locul nașterii lui Mihai Eminescu să fie acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, așa cum a fost consemnat și în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani, acolo unde data era trecută „15 ghenarie 1850”, iar a botezului pe 21 în aceeași lună a aceluiași an.
Volumul Poezii este singurul care este publicat în timpul vieții poetului. Restul operelor lui Eminescu apar postum, iar printre cele mai importante sunt:
Epigonii” (1872);
„Făt-Frumos din lacrimă” (1872); ”
Călin (file din poveste)” (1873);
„Lacul”; „Dorința”;
„Melancolie”;
„Crăiasa din povești” (1875);
„Povestea codrului”;
„Povestea teiului”;
„Singurătate”;
„Atât de fragedă”;
„Revedere;
„Despărțire”;
„Departe sunt de tine” (1878);
„Mai am un singur dor” (1880);
„Scrisoarea I”;
„Scrisoarea III”;
„Scrisoarea IV” (1881);
„Când amintirile”;
„Pe lângă plopii fără soț”;
„Și dacă…” (1883);
„Sara pe deal” (1885);
„La steaua” (1886);
„De ce nu-mi vii” (1887).
Mihai Eminescu, autorul poemului Luceafărul moare la data de 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Șuțu și este înmormântat la București, la Cimitirul Bellu. Ziarul Românul a anunțat ziua morții la știri astfel: „Eminescu nu mai este”. Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu ce a fost împodobit cu cetină de brad. A fost și un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu ce a interpretat litania „Mai am un singur dor”.
