Ce și-a cumpărat Ciucă de 1 milion de euro? 

Presa trăiește din publicitate. La pastă de dinți, la gene false, la pariuri, la rulmenți, la ce mai prinde și departamentul de vânzări. Materialul Libertatea în care se arată cum își cumpără PNL pe 1 milion de euro mângâieri și perieri de la Digi24 e îngrijorător pentru că arată cât de mult ne costă public tăcerea.

Ce și-a cumpărat Ciucă de 1 milion? Sau ce și-a cumpărat Cîțu de alte milioane de la Digi? Sau ce-și cumpără Ciolacu de la RTV și Antena 3? Sau ce-și cumpără tot felul de oameni politici pe Realitatea? 

Banii publici, conform legii, ar fi destinați să le asigura un canal pe care să-și difuzeze mesajele importante pentru alegători. Ați auzit mesaje de maximă importanță? Nu prea. Pentru că cea mai vândută marfă e liniștea. 

Liniștea de maximă importanță

Din păcate, de 20 de ani în presă, am văzut că asta e o practică universală. Adică, și dacă nu o spune direct, o bancă sau un lanț de magazine care își cumpără publicitate are pretenția la tăcere în caz că se întâmplă ceva. 

Așa că, dacă se descoperă, să zicem, de către protecția consumatorului (atunci când se mai trezesc, din an în Paști să-și facă treaba) că în Kaufland au nu știu ce mărfuri dubioase sau în că în Auchan și Carrefour au umflat prețurile sau că băncile au descoperit iar o taxă semilegală de umflat ratele, vei afla foarte greu numele firmei vinovate. 

90% din presă vor da știrea fără ”erou”, fără numele vinovatului. E doar un mic exemplu de cum se manipulează publicul. Vestea bună e că, dacă chiar știi să cauți, încă ai informații corecte.

Prea mult timp, și bună parte din presă, și prea mare parte din public au crezut – mulți încă o cred – că ăla care dă banul are dreptul să ceară orice. De când presa nu se mai vinde direct către voi cititorii, ci prin intermediul Google sau Facebook, lucrurile s-au înrăutățit. 

Pentru că toți cei care cumpără publicitate au pretenții nu doar la liniște în ce-i privește, ci și la strecurarea de articole pozitive contra-cost. E plin de așa ceva și în presa mare vestică, d-apăi la noi! Nu înseamnă că e peste tot astfel, înseamnă că ”modelul liniștii” crește.

A dat banul? E spațiul lui, face ce vrea! E o filozofie răspândită nu doar în presă, ci și printre consumatori. Știți care e diferența? Că măcar în presă mai există câte o trăsărire de orgoliu, de încercare măcar de denunțare a situației. 

În rest, când ați auzit ultima oară un medic de familie să se plângă că îl cotropesc sponsorii și-i dau bani ca să prescrie un anumit medicament scump în loc de unul ieftin cu același efect? 

Presă de închiriat

Când ați auzit de un bancher care să spună public ”gata, nu mai suport să fac o întreagă schemă de păcăleală a clienților cu taxe și comisioane”? Când ați auzit unul din ministerul justiției să spune clar public că să-ți dai salarii uriașe și pensii enorme într-o țară cu salariul minim de 350 de euro este absolut obscen?

După ce vă puneți întrebările astea, întorceți-vă spre presă și o să vedeți că aici măcar încă apar aceste întrbări firești. Problema e că devine din ce în ce mai ”normal” ca în restul societății să consideri că e perfect ok să te închiriezi cu totul. A dat patronul banul? Păi face ce vrea. A dat o companie bani de publicitate? Păi în ziarul sau în televiziunea aia să nu mai apară nimic de rău despre respectiva companie.

Există politicieni care știu ce vorbesc, dar ei nu sunt la televiziuni

Și uite așa, de decenii, tot ce ați mai citit critic a fost la adresa statului, că doar ăsta nu are destui bani să-și cumpere liniște. În schimb, partidele au ajuns SRL-uri, funcționează ca afacerile. Și ele își cumpără liniște și mângâieri publice de la Ciutacu, Prelipceanu, Gâdea cam de câți bani au. Încep să fie înjurate când le scad cheltuielile de publicitate. Banii sunt publici, dar ei funcționează ca niște afaceri. În loc de o televiziune publică obedientă, ne cumpărăm cu bani publici vreo 6 televiziuni și sute de siteuri.

Atenție, eu sunt de acord ca banii publici să susțină partide puternice. Dar nu ca să-i văd pe prietenii lui Ciucă, Ciolacu toată ziua lingând mâini la televizor. Aici se vede și cealaltă mare problemă: cum își aleg în interiorul partidelor purtătorii de mesaj? Evident, criteriul e gradul de contribuție – adică și acolo se triază în funcție de câți bani dai și ce afaceri ai. Așa apar tot felul de gângavi de bani gata pe ecrane. 

Și, vă garantez, știu oameni în PSD și PNL care chiar ar ști să lege două vorbe,  nu doar să învârtă populisme de doi bani. Dar ăia n-au loc la TV sau în ziare.

Dictatura înseamnă să ți se bage pe gât zilnic figura unui tartore. Democrația însă își are pericolele ei, iar unul dintre ele este fix ăsta de care povestim.  În loc de un dictator să ai câteva sute-mii de dictatori micuți, fiecare pe felia lui. Fiecare șefuț dintr-o zonă își are presă cumpărată cu mărunțiș, își are contestatari care sunt aruncați prin fundul facebookului sau tiktokului. Însă cam așa arată falimentul democratic: minidictatori cu fișicul de bani în mână la fiecare colț de stradă.

Cine se luptă cu abuzul imobiliar

De unde se fac bani acum la greu? Din retail – magazine de toate felurile, din imobiliare mai ales, din pariuri și jocuri de noroc (că doar sărăcia are iluzii mari, își bagă salariul minim la păcănele, că alte speranțe nu-s), din companii mari de distribuție de net, TV, electricitate etc. Când și unde ați citit materiale serioase, critice, despre ei? 

Păi în Libertatea, de aia sunt importanți ziariști ca Roșu, Tolontan, Duca și ca alții risipiți prin presa mainstream sau underground, că se mai iau în gură cu ăia care au banii. Atât e de simplu: așa trebuie să alegi ce citești.

Politicienii își plătesc spațiu să-și mai dea câte o bucată, dar totul pute a regie și aranjament cu moderatorii. Când îi vezi ce ieftini par asta e pentru că chiar sunt ieftini. Câți politicieni ați văzut luptând cu abuzul imobiliar, cu marii evazioniști?

În fine, ultima chestiune. De decenii s-a instaurat modelul afacerii de presă care merge pe pierdere. Toate merg pe pierdere, aproape, și totuși toate rezistă de decenii. Cum? Păi pentru că dacă ai o televiziune, iei mai ușor și diverse licitații, avize de construcție de blocuri printre blocuri etc. Presa are deci putere, încă, dar e o putere nocivă mai ales.

Presa nu a avut decât o șansă pe care o pierde pe zi ce trece pentru că a gândit fix precum patronii ei: dacă ăștia dau banul, atunci trebuie să fiu cuminte cu ei. Singura soluție a fost și rămâne sindicalizare puternică, organizații puternice de breaslă, nu abureli și, mai ales, denunțarea continuă a tonomatelor, a acelor contrabandiști de știri care de prea mulți ani sunt considerați ”ziariști”.

Moare un model

Avem democrație de supermarket. Ai toate produsele acolo. Dar nu-ți iei mărfuri (informații) decât de câți bani ai. Dacă vreți o abordare mai radicală, presa își  dă duhul din cauza falimentului modelului ca întreg, acela cu spațiu de publicitate cumpărat – politicienii vor liniște ca o pastă de dinți proastă: noi îți dăm publicitate, tu nu spui că e proastă acea pastă de dinți.

Dacă presa mai are vreun viitor, acela e tot din bani publici, dar nu după model TVR sau RRA, ci bani publici care să susțină echipe de informare măcar împotriva cumpărării tăcerii. 

Până atunci, trebuie să învățăm să citim tăcerile și reclamele. Și să sperăm că acei mulți dictatori mărunți se mai încaieră între ei și produc efectul democratic de bălăcăreală publică din care mai aflăm și noi ceva. Și să sperăm că vor mai rămân locuri unde e apreciată informația, nu lipsa ei.