Pe 20 martie 1971, un bombardier B-52 special modificat al Forțelor Aeriene ale SUA din Escadrila 4200 de Suport a decolat de la Baza Forțelor Aeriene Andersen din Guam, purtând o aeronavă montată sub aripa sa, relatează Business Insider.
Aeronava, în formă de săgeată și vopsită în negru, era o dronă de recunoaștere supersonică D-21. Avea să fie a patra astfel de dronă care efectuează recunoașterea aeriană a site-ului de testare nucleară Lop Nor din nord-vestul Chinei și, în ciuda tehnologiei sale, s-a prăbușit chiar în țara pe care trebuia să o spioneze.
Creată de renumita corporație Lockheed, drona D-21 a fost cea mai avansată aeronavă fără pilot din acele timpuri. Menită să creeze o punte între tehnologia sateliților și zborurile de recunoaștere cu echipaj, dezvoltarea dronei a fost plină de ambiție, urgență și tragedie.
În cele din urmă fără succes, aparatul ar fi fost uitat în analele istoriei aviației dacă nu ar fi fost văzută recent, la o paradă militară, o dronă chinezească uimitor de asemănătoare.
Această dronă în formă de aripă deltă, de dimensiuni similare cu D-21, necesită, de asemenea, să fie lansată de o navă-mamă. Dar inginerii chinezi susțin că are performanțe care merg mult mai departe decât capabilițile D-21, ajungând la 50 de km în atmosferă și atingând o viteză de până la Mach 6 (de șase ori mai mare decât viteza sunetului, adică circa 7.400 km/h).
Între sateliți și avioane de recunoaștere cu echipaj
Originile D-21 încep în 1960, când Francis Gary Powers și avionul său spion U-2 au fost doborâți deasupra URSS de o rachetă sol-aer sovietică. Incidentul l-a împins pe președintele american Dwight Eisenhower să întrerupă toate zborurile de recunoaștere cu echipaj deasupra Uniunii Sovietice pentru a evita pierderile și problemele viitoare.
Dar nevoia de a supraveghea site-urile militare sovietice era încă vitală și, cu toate că sateliții de recunoaștere începeau să fie lansați în spațiu, tehnologia era încă în curs de dezvoltare.
În plus, sateliții transportau o cantitate limitată de film, în ciuda faptului că stăteau pe orbită zile întregi, aveau o capacitate limitată de repoziționare și nu erau la fel de disponibili pentru lansări în situații de urgență, în comparație cu aeronavele cu pilot.
Un succesor mai rapid și cu zboruri la mari înălțimi al U-2, A-12 era în dezvoltare. Cu toate acestea, fiind o aeronavă convențională, trebuia să aibă echipaj, iar Casa Albă și CIA deopotrivă au fost reticente în a risca capturarea unui alt pilot, mai ales dacă aceasta însemna și pierderea unei aeronave și mai avansate tehnologic.
În consecință, CIA avea nevoie de o soluție temporară până la dezvoltarea programelor prin satelit. În 1962, Agenția Centrală de Informații a abordat divizia Lockheed Skunk Works (care a creat U-2 și A-12) pentru o astfel de soluție.
Altitudine mare, viteză mare
Soluția lui Lockheed a fost crearea unei aeronave de recunoaștere de mare viteză, fără pilot, la altitudine mare, cu capacități similare ca A-12, dar mult mai mici. Desemnată inițial Q-12, drona folosea un design de aripă deltă, avea o anvergură de 5,8 metri și măsura aproape 13 metri lungime.
A fost propulsată de un motor ramjet (stratoreactor) Marquardt RJ43-MA-20S4 care a rulat pe toată lungimea aeronavei. Motorul a oferit dronei o viteză maximă de Mach 3,3 și i-a permis să atingă o altitudine de 29.000 de metri. Raza de acțiune a lui D-21 era de peste 4.800 de kilometri.
Deoarece era alimentată de un motor ramjet, drona trebuia lansată de pe o navă-mamă odată ce atingea o viteză la care ramjetul putea fi activat. Un A-12 modificat a fost considerat cea mai bună soluție.
Redenumit M-21, avionul transporta drona, redenumită și ea D-21, pe fuzelaj, apoi o elibera odată ce atingea o viteză la care ramjetul putea fi activat.
Odată lansat, D-21 zbura pe o rută programată anterior utilizând un sistem de navigație intern către zona de interes, unde făcea fotografii.
Apoi, D-21 zbura către o zonă desemnată, ejecta recipientul de film, apoi se autodistrugea. Recipientul cu filmul era recuperat în timp ce cădea cu parașuta de un JC-130B care aștepta sau ar fi fost colectat de o navă a Marinei americane.
Denumit Proiectul Tagboard, primul test de transport a avut loc la 22 decembrie 1964, iar primul test de separare și de zbor a avut loc la 6 martie 1966. Au urmat alte două teste cu succes.
Dronă de spionaj D-21 produsă de Lockheed Foto: US Army
Dar cel de-al patrulea test de zbor, pe 30 iulie, s-a încheiat cu o tragedie când D-21 s-a ciocnit de M-21 după eliberare, distrugând ambele aeronave.
Pilotul și ofițerul de control al lansării s-au catapultat cu succes, dar costumul de zbor al pilotului s-a rupt probabil în timp ce părăsea aeronava, ceea ce a dus la umplerea cu apă când ambii bărbați au căzut în ocean, provocându-le înecul.
După prăbușire, s-a decis că folosirea M-21-urilor ca navă-mamă era prea periculoasă. În schimb, s-a folosit un B-52H modificat, care putea transporta până la două drone sub aripile sale.
Din cauză că bombardierul nu a putut zbura la viteza necesară pentru a activa motorul scramjet al D-21, o rachetă a fost atașată dedesubt. După eliberare, amplificatorul se aprindea pentru a aduce D-21 la viteza necesară, apoi se detașează după ce scramjet-ul intra în funcțiune.
Proiect Senior Bowl
Numit acum Project Senior Bowl, noul sistem a fost testat de mai multe ori între septembrie 1967 și începutul lui 1969, cu rezultate mixte. Primul test cu succes complet al lui D-21 a avut loc pe 16 iunie 1968, când a zburat aproximativ 4.800 de km la aproximativ 27.000 de metri altitudine.
În ciuda succesului ei limitat, drona a fost aprobată pentru un serviciu în 1969. Zborând din Baza Aeriană Andersen, D-21 au primit sarcina de a spiona situl de testare nucleară Lop Nor din China, unde cu cinci ani în urmă fusese detonată prima armă nucleară a acestei mari țări asiatice.
Prima misiune, pe 9 noiembrie 1969, a fost probabil cea mai proastă. După ce a fost lansată de pe nava-mamă și a ajuns la Lop Nor, contactul cu D-21 a fost pierdut, iar aceasta a dispărut.
De fapt, drona a continuat să zboare până în Uniunea Sovietică și s-a prăbușit în sălbăticia siberiană. Cu ajutorul epavei recuperate, inginerii sovietici au întocmit planurile pentru o copie cu inginerie inversă numită Voron, dar proiectul nu a fost niciodată continuat.
După mai bine de un an de teste și pregătiri ulterioare, a doua misiune a fost efectuată pe 16 decembrie 1970. D-21 a fost lansat cu succes, a ajuns la Lop Nor, a făcut fotografii și a ajuns la punctul de întâlnire, dar parașuta recipientului de film nu s-a deschis corect după catapultare și informațiile s-au pierdut în mare.
A treia misiune, pe 4 martie 1971, a fost similară. Parașuta recipientului de film s-a desfășurat cu succes, dar JC-130B nu a reușit să o recupereze înainte de a cădea în apă. Un distrugător al marinei a încercat să recupereze recipientul plutitor, dar s-a ciocnit accidental de acesta și l-a scufundat.
Două săptămâni mai târzi, a patra și ultima misiune a fost un eșec complet, D-21 prăbușindu-se în provincia Yunnan din sud-vestul Chinei în timp ce se afla în drum spre Lop Nor. Drona a fost recuperată de chinezi și este expusă la Muzeul Aviației Chineze din Beijing.
Având în vedere că Senior Bowl s-a soldat cu patru eșecuri operaționale și că fiecare dronă a costat cel puțin 2,5 milioane de dolari, programul D-21 a devenit greu de justificat, fiind anulat în iulie 1971.
Din cele 38 de D-21 construite, 21 fuseseră folosite în teste sau operațiuni. D-21-urile rămase au fost depozitate și, în cele din urmă, a ajuns pe terenul bazei aviației Davis-Monthan din Tucson, Arizona.
O copie chineză?
D-21 a dispărut în mare parte din memoria publică până în 2019, când, la parada militară de comemorare a celei de-a 70-a aniversări a Republicii Populare Chineze, pe 1 octombrie, China a dezvăluit o dronă cu aspect similar.
Supranumită WZ-8, drona are un design cu aripi delta, lungime de aproximativ 11 metri și o anvergură de 6,7 metri. În loc de un propulsor scramjet care rulează pe lungimea corpului, acessta este propulsată de două motoare rachetă.
La fel ca D-21, WZ-8 trebuie lansată de o navă-mamă în timpul zborului – în special un H-6M, o versiune a bombardierului strategic H-6 modificată pentru a transporta rachete de croazieră pe puncte externe.
Mass-media chineze au raportat că WZ-8 este capabil să zboare la aproximativ 49.000 de metri și la fel o viteză apropiată de Mach 6. Se pare că suita sa de senzori include un senzor electro-optic de lumină naturală și un radar.
Un document, despre care se presupune că provine de la Agenția Națională de Informații Geospațiale din SUA, susține că unitatea care operează noua dronă are sediul pe aerodromul Liuan și că misiunile sale ar putea include zboruri de recunoaștere la mare altitudine ale coastei sud-coreene și, practic, a întregului Taiwan.
Potrivit documentului, drona care poate fi trimisă de pe nava-mamă în largul coastei de nord sau de est a Chinei, își va executa misiunea, apoi se va întoarce și va ateriza pe aerodromurile de coastă din China, după care va fi încărcată pe un bombardier H-6M și va reveni la Liuan. Documentul spune că WZ-8 este capabilă să zboare până la altitudinea de 30.0000 de metri cu o viteză Mach 3 (circa 3.500 de km/h).
Raportările ulterioare au confirmat prezența a cel puțin o dronă WZ-8 la aerodromul Liuan, la baza care se pare că găzduiește Regimentul 29 Aerien al Diviziei 10 de Bombardiere a Armatei chineze.
