„Conflictul Lasconi”: Părinții au mereu prima responsabilitate. Asta nu scutește copilul matur de datorie

Conflictul din familia Lasconi care devine emblematic pentru România îmi aduce aminte de un roman celebru. Parcă e despre acest tip de conflict.

Există un roman care a pornit discuția modernă despre conflictul generațional: Turgheniev – Părinți și copii – probabil cel mai inteligent scriitor estic al sec. XIX.

Este o carte colosală.  Din cunoștințele mele nu avem pe subiect o cartea mai complexă și umană care descoase acest tip de relație generațională pe atâtea planuri. Mai ales în Est unde trăim procese similare. Există acolo un conflict virulent care cumva reamintește actualitatea. E un soi de triunghi al tensiunii puternice.

Există un conservator, există un liberal și există un nihilist (progresistul actual). Bunicul conservator, tata liberal, fiul nihilist. Așa simplificând. Sună cunoscut?

Dar puțină lume înțelege că această istorie reală are la bază nu atât conflictul între valori cât rezultatul unor reforme profunde sociale, economice și politice. Toată violența și viteza teribilă a secolului XX vin din aceste schimbări întârziate și prost croite în secolele precedente. Bun.

Cele trei categorii care nu mai pot trăi împreună sunt rezultatul unor reforme radicale întârziate, catastrofale și agresive care sfarmă și pune în situație de luptă clase sociale enorme. În familie ele sunt o micro societate – știe autorul cum se face.

Da – au loc marile reforme agrare, legislative, economice care au întârziat enorm de mult în Imperiul rus. Și acum au loc în viteză, agresiv și produc fenomene sociale teribile. 

Cu cât aceste reforme sunt mai întârziate, mai radicale și mai rapide cu atât conflictele sunt mai dure.

Conservatorul reprezintă o clasă perdantă – cândva dominantă: omul unei lumi deloc perfecte dar sigure și stabile. Omul principiului – să nu se schimbe nimic. Pentru ei schimbarea necesită mult timp – viteza de schimbare îi pune în situație de război: de a proteja ceea ce pierd, poziția, lumea lor. Şi mai ştiu că nu au timp suficient.

Liberalii – sunt cei ce devin noii hegemoni: cei care călăresc schimbarea. Sunt cei care înving. Ei vor schimbarea nu prin natura valorilor, ci prin natura puterii. Tot ce aduce schimbare e bine – indiferent că distruge – dar le aduce lor puterea și profitul. Devin promotorii schimbării cu orice preț – pentru putere și bani.

Liberalii sunt noii conservatori – pentru că vor să conserve schimbarea căci ea e aducătoare de putere. Oare nu asta avem acum la nivel global? Nocivitatea schimbării cu orice preț ca un bine apocaliptic: dar monopolist – dar ce frumos sună valorile lor care nu au nimic cu realitatea.

Tânărul nihilist – progresistul actual –  vine spre finalul reformelor, după mulți ani de pline reforme și vede dezastrul: el e rezultatul dezastrului. Nihilistul este produsul dezastrului. 

El își bate joc de conservatori și îi ia în derâdere cinică pe liberali. El nu mai crede în nimic – vede ruinele, falsitatea, catastrofa. Și își bate joc de liberalii călare pe schimbare văzând că de fapt sunt niște ”noi ciocoi” și mai nocivi decât cei vechi, cinici profitori și care în esență nu vor o schimbarea pentru valori ci pentru bani și pentru sine. E vor să controleze și să conserve schimbarea ca un șir de fenomene care le aduce puterea.

Nihilistul este cumva rezultatul unei lumi: este reacția la o lume prost croită, la o lume în derivă. E vocea reactivă a dezastrului. E cea mai iritantă voce pentru că arată ruinele – puroiul social.

Povestea e cumva despre noi spusă din secolul XIX

Oare visele noastre post 89 chiar s-au împlinit? O da – 100% – tot ce am visat avem. Ba chiar cu surplus. Rugăciunea din Piața Universității din 90 ne-a fost ascultată. Doamne ne-ai dat mai mult decât am visat și am cerut. Și acum rânjim de fericire – însângerați, plini de răni și puroi. 

Privim viitorul sumbru speriați – îi înjurăm pe cei mici uitând că ei sunt doar produsul lumii visate și făcute de noi. 

Iar școala care acum ne doare teribil este doar imaginea în miniatură a acestei societăți eșuate total. Făcute cu mânuțele noastre. 

Partea și mai proastă: ea este nu doar imaginea realității ci și a viitorului – adică greul abia vine. Conflictele care se anunță vor fi mult mai dure.

Vestea și mai proastă e că situația e globală – doar că la periferia săracă se simte mai dur.

Părinți şi copii – da mama mi-a spus – stadiu pe un caz aplicat

Da mama mi-a spus, acasă venind

Să fiu bucuros dac-adorm obosit

Picioarele să mi le țin pe pământ 

Și să nu arăt nimănui dacă plâng 

Cam aşa cântăm noi pe la Cahul porniți fără un ban de acasă pe la 15 ani. Sunt un mare fan al temei pe linia Turgheniev. Acum că am şi copil citesc tot pe subiect. La acest capitol nu dai sfaturi nimănui şi e greu de judecat – totul e prea intim. Dar simți dezastrul de la o poștă.

Mama care a crescut 5 copii şi o armată de nepoți şi strănepoți zicea: nu există rețetă – cu fiecare copil e altfel.

Între 12-16 ani ştii totul despre părinți: în ce cred, cum sunt, ce calități au, ce păcate au şi de unde le vin banii. Dar există ceva greu de explicat care-i leagă: fie mai buni, fie mai răi.

La 15 ani când am plecat de acasă știam totul despre ai mei. La plecare ai mei mi-au ținut o predică cu Decalogul lor – ce e bine şi ce e rău – cam ca în Predica de pe munte. Nimic sofisticat: orice copil ştie asta. Şi a zis: dacă ce ai văzut la noi că e bine – faci ca noi, dacă nu, faci cum vrei. Ca un contract social.

De la 16 ani am trăit pe bursă şi pachet cu mâncare de acasă uneori. Cam zece ani. Fără bani practic – pe atunci se mai putea. Știam că ai mei nu au de unde. Dacă ar fi avut aş fi ştiu de unde îi au.

Conflictul între părinți şi copii e tare vechi: el apare în adolescență şi se moaie după, ca să se împace la final. Greu de crezut că cineva nu știa la 30 de ani în ce cred părinții şi de unde fac bani şi pe ce bani trăiește. Nu există aşa ceva. 

Dar părinții au prima responsabilitate: mereu. Asta nu scutește copilul matur de responsabilitate. Există conflicte generaționale care de obicei ţin de valori. 

Mitologicul Pavlik Morozov e o poveste talmudică nu neapărat comunistă. Se schimbă regimul cu valorile lui: Pavlik e progresistul – părinții sunt conservatorii. Pavlik îi denunță. Rezultatul? Bătrânii culaci îl omoară pe Pavlik – regimul omoară părinții culaci. Practic un război civil: mor ambele părţi – câștigă hegemonul, Puterea, Leviatanul.

Conflictul Lasconi – mamă fiică – pare mai degrabă un conflict în oglindă în interiorul unei clase sus-puse, privilegiate, plictisite şi fără probleme sociale şi economice. 

Acest gen de polemici “de valori”: stânga copiilor noii boierimi e la Paris emancipată (nu ca acasă) şi boierimea nouă (nu mai poarta caftan) e conservatoare chiar dacă a mimat moda a la Cucoana Chirița – furculision.

Aş zice chiar – pe linia părintelui fondator al analizei acestei teme, Turgheniev – că acest conflict are la bază felul în care am construit această societate. Adică are rădăcini sociale, politice şi economice, nu – “de valori”. E o oglindă nenerațională pe baze sociale şi economice. 

Doar că în cazul dat fuga spre “valori” nu face decât să ascundă imensitatea problemelor păturilor sărace care nu sunt interesate de acest tip de conflict. De asta nici nu sunt reprezentate de acest conflict: e un conflict în interiorul clasei de mijloc. Şi cam atât.

De ce? Grosul nu are privilegiul să stea la Paris. Grosul nu are privilegiul nici măcar să facă liceul la Tecuci sau Filiaşi. Grosul populației – părinți şi copii – aproape că visează să ajungă la cules de căpșuni ca să acopere facturile şi să plătească dijmă noii boierimi cu copii la Paris.

Dar asta nu înseamnă că ai lor copii nu pot să facă un pas mai departe. Pot: dar doar atunci când vor umbla la card, nu la valori. Adică atunci când vor accepta democratizarea resurselor şi puterii.

Pentru că noi cântăm la fel ca Satoshi (piesa aici):

Da mama mi-a spus să nu mă deschid 

Să dorm, să mănânc și să m-opresc la timp

Să nu fiu prea bun, să nu spun ce simt 

Să nu mă consum dacă nu-s prețuit 

Da mama mi-a spus, acasă venind

Să fiu bucuros dac-adorm obosit

Picioarele să mi le țin pe pământ 

Și să nu arăt nimănui dacă plâng