Pe măsură ce numărul românilor din Germania a crescut, nevoia de asistenți și consilieri sociali vorbitori de română a devenit mai mare. O parte dintre imigranții români nu știu germană și nu se descurcă în interacțiunea cu instituțiile. La nivel de Berlin există în jur de 10-15 români care lucrează în asistență socială, la diferite ONG-uri. Libertatea a urmărit munca a doi dintre acești asistenți sociali.
După ceremonia de primire a elevilor de clasa I, holurile școlii Margarethe von Witzleben, o școală din Berlin pentru copii cu deficiențe de auz, rămân aproape goale în dimineața de 1 septembrie 2023. Doar în fața unei săli de clase de la etaj e agitație.
Tatăl, învățătoarea și o asistentă socială încearcă să-l convingă pe Andrei, un băiat de aproape 8 ani, născut în Berlin, într-o familie de romi din jud. Teleorman, să intre la ore. Viitorii lui colegi sunt deja în clasă. Corpul încordat al tatălui e aplecat spre copil. Încearcă să îl convingă să se alăture colegilor, cu toate argumentele pe care le găsește. E foarte stresat, își trece mâna prin păr, pe frunte, dar rămâne calm.
Trei adulți încearcă să îl convingă pe Andrei să intre la ore.
Copilul e de neclintit. Nu vrea să intre fără tatăl lui. Anul trecut, mama lui a stat cu el la ore, în spate, într-un colț. Școala nu mai permite însă anul acesta ca părinții să asiste. Băiatul, cu aparate auditive la ambele urechi, operat prima dată când avea șase luni, urmează să repete clasa I, din cauza absențelor.
„Rămâneți pe poziție, că el vă încearcă limitele”, îi spune Mona Vintilă bărbatului, când copilul fuge spre trepte. De profesie asistent social, Mona este „Familienhelferin”, intermediază între familii de imigranți români și instituții ale statului german. În cazul acesta, se asigură că Andrei va merge la școală. Părinții lui nu vorbesc germană, așa că ea discută cu învățătoarele, cu directorul școlii. „Puteți să-i spuneți că nu i se întâmplă nimic rău, să nu-i fie frică”, îi sugerează ea tatălui.
Nu reușesc să-l convingă pe copil în această zi. Vor urma alte încercări.
Numărul românilor din Germania s-a dublat din 2015
Mona Vintilă lucrează ca asistent social și ca pedagog din 2012, pentru organizația „südost Europa Kultur e.V.”. O parte din munca ei este „Familienhilfe”, asistență social-pedagogică pentru familii, în cooperare cu Protecția Copilului. Mai lucrează și într-un proiect din sectorul Spandau din Berlin, pentru a preveni absenteismul școlar. Una dintre metodele pe care le folosește în munca ei cu adolescenții este „pedagogia hip-hop”, ce implică adoptarea unor elementele creative ale hip-hopului în predare.
Mona Vintilă. Fotografie de Odeta Catana
E unul dintre cei aproximativ 10-15 asistenți sociali vorbitori de română din Berlin. O parte dintre aceștia se întâlnesc periodic să discute problemele cu care se confruntă comunitățile de români, într-un grup informal.
La o întâlnire de la mijlocul lunii septembrie 2023, dezbat, printre altele, ce servicii în limba română există pentru copiii români cu dizabilități din Berlin sau despre piața neagră de programări la Ambasada României.
„Nu există statistici cu privire la această temă (numărul asistenților sociali, n.r.) fiindcă e o fluctuație mare de personal și de organizații și proiecte în domeniu”, spune Cătălin Buzoianu, doctorand la Institutul de Studii Est-Europene din cadrul Freie Universität Berlin. A lucrat și el doi ani în consiliere socială.
Cătălin Buzoianu
„Finanțarea consilierii sociale pentru imigranți din UE este, de obicei, limitată în timp și dependentă de priorități politice în continuă schimbare. Contractele de muncă sunt, de regulă, limitate pe un an și sunt reînnoite numai dacă sunt destui bani”, adaugă el.
Între 2015 și 2022, numărul românilor stabiliți în Germania aproape s-a dublat, crescând de la 450.000 la 830.000 de persoane, arată date ale Biroului Federal de Statistici al Germaniei, citate de G4media. Românii formează astfel cea mai numeroasă minoritate din Germania care provine dintr-un stat al Uniunii Europene (UE).
Nevoile sutelor de mii de imigranți români, în raport cu statul german, sunt multe și extrem de diferite. O problemă comună este însă necunoașterea limbii. Mulți dintre imigranți nu știu germană și navighează cu dificultate un sistem economic și social încâlcit și foarte birocratic.
O asistentă socială din Bulgaria cu trei fetițe născute în Berlin, într-o familie de romi din România
Aceste goluri sunt umplute de o mulțime de actori privați, de la ONG-uri finanțate de statul german, care ajută pe partea de integrare, gratis, la actori mai puțin legitimi, precum zecile de intermediari care oferă servicii la negru, contra cost: programări la ambasadă sau servicii de traducere.
Asistenții sociali, angajați ai unor ONG-uri, îi sprijină, de regulă, pe cei mai precari dintre imigranți, care au nevoie să își găsească o locuință, un loc de muncă, să obțină anumite beneficii sociale. Dar nu numai. Petronela Bordeianu, de exemplu, lucrează într-un proiect care oferă ceea ce se numește „online street working”, adică face consiliere pe grupuri online de români și moldoveni din Germania. Răspunde la întrebările și problemele ridicate pe online, le indică românilor la ce organizații sau instituții să meargă, de ce acte au nevoie.
„Consilierea socială ca formă de îndrumare profesională pe probleme sociale nu este un serviciu substanțial, în sensul în care ea nu oferă o locuință sau un ajutor financiar persoanei consiliate. Consilierea socială sprijină oamenii să navigheze birocrația complexă”, explică Cătălin Buzoianu.
„Toate hibele sistemului din România se văd aici”
Sevinci, o femeie născută în Constanța, înșiră pe masă scrisorile primite de la diferite instituții din Germania, într-un birou situat la parterul unui bloc din centrul Berlinului. Nu știe germană, nici nu știe să citească și să scrie foarte bine. A avut recent un loc de muncă în curățenie, dar a fost dată afară după perioada de probă. Soțul ei a murit și își crește singură copiii.
„Astea nu știu pentru ce sunt. Astea două au venit împreună”, spune ea.
Diana Dima o consiliază pe Sevinci, o femeie din județul Constanța
Diana Dima, asistent social din 2018 la un ONG din Berlin, ia pe rând scrisorile primite de femeie, le organizează, face copii. Cele mai multe sunt de la Jobcenter, un fel de echivalent al agențiilor românești pentru ocuparea forței de muncă (AJOFM). Ca să primești ajutor social, trebuie să ai un „minijob”, să lucrezi câteva ore pe săptămână. „Eu voiam să îmi dea de muncă, nu mai vreau să stau așa”, continuă femeia.
Unii angajatori „profită la maximum sau chiar abuzează de acești oameni”, știind că unii imigranți nu știu să citească sau nu își cunosc drepturile, explică Diana Dima. Îi pun să lucreze mai mult decât e trecut în contract sau nu îi plătesc corespunzător.
Diana Dima Vărzaru, asistent social din 2018 la un ONG din Berlin
Unii dintre românii care vin la ea pentru consiliere sunt analfabeți. Acestora le este greu să participe la cursuri de germană, oferite de statul german cu scopul integrării, având în vedere că ei nu știu să scrie și să citească.
„Toate hibele sistemului din România se văd aici. De exemplu, faptul că oamenii nu au fost alfabetizați, faptul că avem copii de 15 ani care nu au fost niciodată la școală. Eu stau și mă întreb, ok, ce s-a întâmplat în comuna, în satul ăla? Nu a fost niciun asistent social, ani de zile, care să vină acolo și să vadă de ce copilul nu este la școală?”.
Diana Dima, asistent social:
„Bine, ei dau vina în România pe părinți. Dar chiar și aici există copii care nu vor să frecventeze școala sau părinți care nu-și fac datoria, dar pentru asta există sisteme care să contracareze efectul. Vine și poliția la nevoie, vin și amenzi la nevoie. Adică sunt sisteme care fac în așa mod încât dreptul copilului la educație să fie respectat”, continuă ea.
Sevinci îi arată Dianei Dima și un pliant cu o asigurare medicală privată pentru dinți. Îi povestește că a contactat-o o româncă cu o astfel de ofertă și că ea a acceptat-o. Serviciul medical e, de fapt, inutil, pentru că e oferit deja prin asigurarea obligatorie.
„Sunt lucruri care nu sunt oferite de asigurarea medicală de stat, dar un control normal de dinți este oferit. Și în acest caz despre asta e vorba. Femeia nu a fost informată corect”, explică Diana. Aceasta sună la numărul de pe pliant pentru a afla detalii despre asigurare și a încerca să o anuleze.
Reformarea statului bunăstării
Până la reunificare, statul social german – statul bunăstării – era unul foarte generos, explică Cătălin Buzoianu. „Mergea pe principiul aplanării conflictelor sociale prin ajutoare sociale pentru familii, pentru șomeri și alte grupuri de persoane”, spune el.
„După reunificare, la mijlocul anilor ’90, urmează o perioadă de criză economică, până când Germania ajunge să fie cunoscută, la sfârșitul anilor ‘90, drept omul bolnav al Europei economice. Și asta a însemnat, în primul rând, expansiunea sectorului salariilor mici și reformarea statului bunăstării în vederea tăierii costurilor și a disciplinării șomerilor să revină cât mai repede în muncă”, adaugă Buzoianu.
Cu toate acestea, rămâne un stat social mult mai implicat decât, de exemplu, statul român. Are însă, la rândul său, multe contradicții și probleme.
„Sunt niște contradicții în infrastructura serviciilor sociale. Pe de o parte, economia germană este dependentă de forța de muncă din UE, dar accesul la protecția socială este presărat cu piedici legale și practici birocratice discriminatorii. Pe de altă parte, statul bunăstării se bazează pe organizațiile neguvernamentale să ocupe zonele goale lăsate în infrastructura serviciilor sociale”, explică Cătălin Buzoianu. Sau pe alți actori privați.
De exemplu, în Berlin nu există locuințe sociale pentru familii, în proprietatea statului, continuă el. „Pe lângă adăposturile de noapte, care nu sunt adecvate pentru familii, există un sistem de privați care oferă locuințe pentru ca autoritățile publice să trimită oamenii acolo. Și sunt actori comerciali: sunt plătiți pe noapte pe cap de persoană”, adaugă sociologul.
Curtea unuia dintre blocurile pentru imigranți
Asistenții sociali români din Berlin au povestit de situații în care statul german plătește mii de euro pe lună pentru o singură cameră unde locuiește o familie cu mai mulți copii. În unele situații, se plătește suma de 25 de euro pe noapte de om, indiferent de câte persoane locuiesc într-o cameră. Banii nu sunt plătiți familiei, ci companiei care administrează casa. În două cazuri studiate de Libertatea, companiile respective fac parte din fonduri de investiții.
De asemenea, statul a ajuns, într-un fel, să subvenționeze sistemul de minijoburi, explică Cătălin Buzoianu. „S-a mizat pe crearea unui întreg segment din piața forței muncii de salarii foarte mici, s-au introdus acele minijoburi. Poți munci 40 de ore pe lună și primești 450 de euro, apoi primești de la Jobcenter, ca supliment, un fel de ajutor de șomaj suplimentar. Practic a fost subvenționat sistemul de minijoburi de către stat, ceea ce a dus la profituri imense în partea asta de servicii, cel puțin”, explică Cătălin Buzoianu.
Șantierele
Între timp, școala din Berlin găsește o soluție provizorie pentru Andrei, băiețelul care nu a vrut să intre în clasă. Nu va participa la ore alături de colegii lui. Pentru o perioadă, va sta două ore zilnic doar cu o învățătoare, într-o încăpere separată. Aceasta va face cu el diferite activități, ca să îi câștige încrederea, va organiza jocuri, „în speranța că așa Andrei va pierde din frica și rezistența de a sta fără părinți la școală”, povestește Mona Vintilă.
La ședința cu părinții din decembrie 2023, tatăl lui Andrei și cu Mona propun ca Andrei să fie transferat în clasă cu ceilalți copii. Mutarea se întâmplă la începutul acestui an, în 8 ianuarie. Un progres, în comparație cu anul trecut, când mama lui l-a însoțit la toate orele. Dar rămân alte probleme. Mona este înștiințată, pe e-mail, de către învățătoare, că băiatul a lipsit de la școală pe 9 și pe 11 ianuarie.
Mona Vintilă folosește des metafora „șantierelor” când se referă la munca ei. „Probabil pentru că noi construim încontinuu ceva. Sunt mai multe țeluri pe care le urmărim. De exemplu, când se găsește un loc la grădiniță pentru un copil, e un șantier terminat. Dar alte șantiere sunt mai greu de finalizat”.
Obiectivele sunt stabilite de către Jugendamt (Direcția pentru protecția copilului), în colaborare cu familia, explică Mona. În cazul lui Andrei, unul dintre țelurile asumate de familie este că îl sprijină în dezvoltarea lui emoțională și școlară, dar și că se asigură că Andrei „se obișnuiește fără noi la școală”.
„Sarcina mea este tocmai «măsurarea» pașilor de muncă, documentarea și analiza, și sensibilizarea tuturor persoanelor implicate pentru faptul că schimbările în rutina familiilor în cele mai multe cazuri nu se pot întâmpla de pe o zi pe alta și că fiecare pas înainte contează”, explică Mona.
Aproape fiecare al doilea copil sub vârsta de 10 ani din Germania vine dintr-o familie de imigranți, arată date din 2022.
41.559 de copii din familii de români s-au născut în Germania în perioada 2017 – iunie 2023, conform datelor de la Institutul Național de Statistică, trimise la solicitarea Libertatea. Cea mai mare cifră a fost înregistrată în 2019. Aproape 9.000 de copii români s-au născut atunci în Germania.
Pentru unii dintre imigranții români care vin din medii foarte defavorizate, e foarte greu să-i mai ajuți într-un fel semnificativ, povestesc mai mulți asistenți sociali. Dar diferența se vede la generațiile următoare, în viața copiilor lor care se nasc în Germania.
„Totul e cringe!”
Într-o grădină urbană din Kreuzberg, un cartier din Berlin, mai multe femei din Bosnia stau la o cafea. Locul e administrat de südost, un ONG înființat în anii ‘90 pentru a oferi suport femeilor traumatizate din Bosnia și Herțegovina. Acestora le era foarte greu să vorbească despre experiențele lor. Au început să amenajeze o grădină, unde au plantat flori și legume. Era o formă de a prinde rădăcini, dar și o modalitate prin care să se deschidă treptat, să vorbească despre ceea ce au trăit.
Reuniune a femeilor din Bosnia într-o grădină publică din Berlin
La început de septembrie are loc un tur al grădinii, unde vin foști și actuali beneficiari ai ONG-ului, dar și oameni din cartier. Apare și Mona Vintilă, însoțită de un grup de copii cu vârste între 7 și 10 ani. Părinții lor sunt romi din România, dar ei sunt născuți aici. Vorbesc germană și romani. Cei mai mari știu câteva cuvinte în română.
„Leute, was ist unser erstes Lied?” (Oameni buni, care e primul nostru cântec?, trad.), îi întreabă Mona.
„Alunelul!”, răspunde una dintre cele trei fetițe.
Încep să cânte, aproape șoptit, însoțite de Oana Cătălina Chițu, o muziciană din România, stabilită în Berlin la începutul anilor ‘90. Fetițele se rușinează că sunt privite. Le acompaniază și Mona. O femeie în vârstă, din Bosnia, fredonează și ea în limba română, iar la unul dintre cântece îi dau lacrimile.
E o întâlnire a mai multor generații, care oglindește și felul în care a evoluat migrația spre Germania în ultimii 30 de ani.
Mona Vintilă, alături de copiii români, la Berlin
Cuvântul preferat al copiilor e cringe. Un termen folosit de adolescenți pentru ceva ciudat, rușinos. „Alles ist cringe, aber wir sind cool”, strigă copiii pe drumul spre casă, într-un bloc unde stau români și vietnamezi, cu locuințe subvenționate de statul german. Înseamnă: „Totul e cringe, dar noi suntem cool”.
