În lipsa unei politici naționale de educație, investițiile din școlile publice se fac, majoritar, din fondurile primăriilor și ale consiliile locale. Aici apar contradicții uriașe.
Descentralizarea mult clamată a investițiilor în școli a condus la situații de acest tip:
o școală centrală din orice oraș mare beneficiază an de an, semestru de semestru, de investiții majore – tehnologie în sălile de curs, săli de sport multifuncționale, programe opționale alternative etc.
o școală rurală bate pasul pe loc, toaleta rămâne în fundul curții, de cele mai multe ori școala stă să cadă, nu are autorizație de funcționare etc.
Cei care au vor avea mai multe, cei care n-au, nu vor avea
Sfântul individualism face ca cei care au vor avea și mai mult, iar cei care nu au, nu au și pace bună. Principiul solidarității, adică bani alocați de la centru în funcție de necesități și nu după mărimea bugetelor locale nu se (mai) aplică. E desuet, colectivist și non-competitiv.
Ni se spune până la saturație că omului nu i se dă un pește, i se pune în mână o undiță.
Așa avem cel puțin două tipuri de școli: unele de secol XXI, ultra-modernizate, altele rămase hăt în urmă. Și dacă primarii unor localități sordide pierdute prin nu știu ce stepe nu sunt în stare să atragă fonduri europene, ei bine, să rămână atunci așa, neajutorați și săraci.
Învățământ? „Doamne ferește!”
Salariile mici din învățământ i-au îndepărtat de-a binelea pe acei profesori bine pregătiți. Cum s-a tot scris, nu poți plăti un om cu 2.500 de lei pe lună și să te aștepți să fie o competiție a profesorilor ultra-calificați. Nicidecum!
Am vorbit săptămânile trecute cu o fostă studentă de la master, 26 de ani, angajată în mediul privat. Mi-a spus că din din două job-uri, unul full time, altul part-time, ajunge să câștige 11.000 de lei pe lună. Am întrebat-o dacă a luat vreodată în calcul să predea în învățământ. Mi-a spus foarte tranșant: „Doamne ferește!”
De altfel, notele de la titularizare din ultimii ani, cu mulți profesori cu medii mici sau chiar foarte mici, unii care ajung totuși să predea în învățământ, sunt rodul acestor subfinanțări deceniale. Nu trebuie să mire pe nimeni că se întâmplă așa. E rodul unor politici și nu vreun destin istoric imuabil.
Șansa unui copil sărac să scape din sărăcia familiei este mică
Cum arată nivelul economic și inegalitățile din România prin prisma unui grafic? În figura de mai jos sunt prinse diferite rate ale riscului de sărăcie în funcție de nivelul de educație al părinților.
Lucrurile sunt cât se poate de simple: în 2020, 84 de copii dintr-o sută, ai căror părinți au studii gimnaziale sau sub-gimnaziale, se aflau în risc de sărăcie.
Cifra riscului de sărăcie este mult mai mică, adică 25 dintr-o sută, în cazul copiilor ai căror părinți au absolvit liceul sau o școală post-liceală și este nesemnificativă, aproape șapte (7) dintr-o sută, pentru copiii ce provin din familii cu părinți absolvenți de studii superioare și post-universitare:
Rata riscului de sărăcie în rândul copiilor în funcție de nivelul de educație al părinților (%) – România, 2017−2020 (sursa datelor – Eurostata)
Prin urmare, educația contează. Așa cum este organizată acum școala noastră, așa criticată și ultra-criticată, cu un sistem admonestat că produce mulți analfabeți funcțional.
Ei bine, în pofida tuturor relelor puse pe seama sistemului de educație, dacă ești copil și nu vrei să fii atins de aripa sărăciei, atunci ar fi bine, dacă ai putea să alegi, să fii parte a unei familii ce a avut șansa unei educații universitare.
Cifrele de mai sus sunt seci și ilustrative. Iată de ce e bine să avem cât mai mulți absolvenți de școli superioare și nu cât mai puțini. Iată de ce este nevoie de cât mai multe investiții în școlile publice din România, tocmai pentru a-i cuprinde pe cât mai mulți într-un sistem de învățământ și nu a exclude.
Cum se spune, dar nu de suficiente ori, să eliminăm bariere, nu să ridicăm ziduri!
O comună din Dolj și una din Dâmbovița
O altă observație e cea legată de zonă, de spațiul geografic, de prosperitatea unei zone, al unui loc din țara noastră. Să privim câteva date de la tocmai finalizatul examen de evaluare națională.
Iată două zone rurale, una din județul Dolj (comuna Bistreț), alta în Dâmbovița (satul Glod ce aparține de comuna Moroeni). Ambele localități sunt sărace.
În ambele, un procent consistent de populație trăiește în zone marginalizate, între 257-418 din 2.445 de locuitori în cazul comunei Bistreț (vezi Atlasul Zonelor Rurale Marginalizate şi al Dezvoltării Umane Locale din România), probabil cu un procent mare al abandonului școlar și al migrației externe pentru muncă etc.
Ce s-a întâmplat aici la recenta evaluare națională?
La Bistreț (Captura 1), din 16 elevi, la matematică doar patru note au fost peste 5. În rest, 12 note sub 5, cu mulți de 2 și de 3. Situația este identică și la limba și literatura română.
În oglindă, întâlnim aceași repartiție a notelor, la sute de kilometri distanță, la Glod Moroeni (Captura 2).
Captură 1. Notele de la evaluarea națională la școala gimnazială din Bistreț (județul Dolj)
Captură 2. Notele de la evaluarea națională la școala gimnazială Glod Moroeni (județul Dâmbovița)
Două școli din București
Dacă ne mutăm în alt spațiu, București central sau periferie prosperă – Băneasa, vom vedea o altă realitate, realitatea Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” (CNGL) și realitatea Liceul Teoretic „Școala Mea” – o școală privată cu taxe mult peste nivelul unui om din clasa de mijloc (Capturile 3 și 4).
Aici notele sunt de la foarte bine în sus – două note sub nouă (9) la română și una la matematică la CNGL, două la română și patru la matematică în cazul LTȘM.
Captură 3. Note de la evaluarea națională la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” (București)
Captură 4. Note de la evaluarea națională la Liceul Teoretic „Școala Mea” (București)
Spații geografice și economii diferite, rezultate la examenul de evaluare națională diferite.
Mult din notele mari rezultă din meditații
Știm bine, rata riscului de sărăcie în funcție de statusul ocupațional al capului gospodăriei este infinit mai mică în cazul populației ocupate – cei care obțin un salariu regulat, și mult mai mare în cazul persoanelor ocupate ne-salariate – cazul agriculturii de subzistență.
Cum mediile de la examenele de azi sunt construite foarte mult în sistemul paralel de meditații, atunci nivelul economic al familiei contează.
Rezultatele prinse schematic în notele de mai sus surprind esența disticțiilor economice din România de azi.
Poate că nu ar fi rău să discutăm mai mult studii precum cel al lui Sebastian Țoc, Clasă şi educaţie. Inegalitate şi reproducere socială în învăţământul românesc (București: Pro Universitaria, 2018) – iată ce frumos sună acest capitol: CAPITOLUL 3. Familia sau şcoala? Ce determină şansele de reuşită şcolară în România?
La cum arată acum școala românească, fără investiții publice și programe care să reducă aceste decalaje ce tot se cumulează și se amplifică, atunci ne vom mulțumi să tot repetăm ce a spus mai demult Bourdieu în Noul Capital, anume că „instituția școlară instituie frontiere analoage cu acelea care separau marea și mica nobilime și pe nobili de ceilalți.” E trist, dar România este o țară tot mai segregată. Întâi economic și mai apoi educațional și, din nou, economic, în viața elevilor de astăzi.
