Se poartă dezbateri aprinse, cam schiloade argumentativ, dacă mă întrebați, despre generația nouă care nu citește, dar care tocește pentru bacalaureat. Nu reiau punctele de discuție. Sunt cam aceleași: ba elevii sunt proști, ba profesorii. Eu vreau doar să atac un punct care mă cam exasperează: clasicii ne plictisesc, nu mai sunt buni de nimic, de ce-i mai citim? Azi o fac pe avocatul lui Camil Petrescu.
Mai întâi, ca să tranșăm văicărelile cu Bac-ul și clasicii, să spunem că oricum sunt puțini care chiar citesc clasicii, că o fi vorba de Rebreanu sau Camil. Iar aici chiar e de vină sistemul, prin formele de examinare pe care le propune: învățăm copiii să nu riște nimic, să nu învețe creativ, să nu cumva să-și pericliteze punctajul cu vreo idee bună, iar ei încep să tocească sinteze cumințele.
Să constați că au tocit și au luat aproape 10 la examen având foarte puține îndemânări în lucrul cu textul e, de aceea, puțin sadic. În toate liceele de prestigiu se ajunge inevitabil la acest „sport”.
Se colecționează copii buni care apoi sunt învățați să fie briliant de mediocri. Dacă nu îi învață profesorul asta sau dacă nu insistă părinții înnebuniți de competiție, învață ei și singuri, doar copiii noștri nu-s proști, înțeleg imediat cheia succesului. Ei înțeleg că ideea e să-ți imaginezi un corector mediocru, un profesor blazat și plictisit, să te pui în pielea lui și să-i dai ce așteaptă – chiar așa îmi explica deunăzi amar-ironic o extraordinară elevă de la a XI-a. Iar noi, profesorii, arătăm neputincioși către „un sistem”. Unora le place standardizarea de acest tip, care înseamnă de fapt meditații care merg la sigur.
Nu cred însă că mor meditațiile dacă inventezi niște subiecte mai de soi. Cât timp și subiectele care te fac profesor („titularizările”) și bacalaureatul încurajează toceală în gol, nu vă așteptați la altceva, cum scria și colega mea profesoară, scriitoarea Oana Paler.
De ce Camil?
Cum predau la o clasă a X-a foarte bună din Colegiul Național Unirea Focșani, am zis să vă amintesc de ce trebuie citiți clasicii uneori. Pentru că eu mi-am amintit, m-au ajutat elevii.
Nu-i o treabă ușoară să-l susții pe Camil. Omul e un festival de misoginie într-un domeniu în care avem foarte multe tinere studioase: filologia. De aceea, obligatoriu trebuie atacată problema din perspectivă feministă.
Nu pentru că acum se „poartă” și trebuie să-l depistăm pe Mirelul din Camil, ci pentru că e util, pentru că așa înveți spiritul critic cu adevărat. Altfel, se pierd în dezgust eleve foarte talentate, nu ai cum să stai cu elefantul în clasă și să spui că sexismul unor personaje sau chiar al autorului nu există. Contextualizăm, vedem ce înseamnă Doamna T. etc.
Fie și pentru acest lucru trebuie predat, înveți să discuți cu adolescenții un set de stereotipuri sexiste pe care ei îl văd și azi la lucru. E actual prin dezbaterile pe care le poate provoca. Sigur, poate cel mai important motiv pentru care merită să nu-l sari pe Camil Petrescu e tehnica. Omul e meseriaș. E maestrul comparațiilor, poți să faci poeme de mari dimensiuni numai din comparațiile nebunești de care se ajută ca să-și scrie textele. Un truc simplu și totuși atât de complicat. Însă altul e motivul pentru care vă deranjez într-un ziar de mare tiraj cu Petrescu, acum la 90 de ani de la publicarea „Patului lui Procust”.
Există două dimensiuni uitate constant în prezentarea operei lui. Anticorupția și critica propagandei de război. Deci la agasanta întrebare „la ce mai sunt buni clasicii, de ce mai citim așa ceva?” se poate răspunde cam așa: păi încă nu văd prea mulți ziariști sau scriitori care să atace atât de eficient și spectaculos corupție, mituri patriotice, propagandă de război acum.
Orice război înseamnă propagandă: iar propaganda militară are în centru iluzia că „tot poporul” face ceva împreună. Nu face „tot” ceva. Mor doar unii, alții fac business cu moarte. În „Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război”, pe lângă gelozia patologică a lui Gheorghidiu, găsești totuși cele mai nemiloase atacuri la „marii oameni care au făcut Unirea”, adică politicieni și afaceriști care au făcut bani cu nemiluita în timpul unui război sângeros, cu oameni subechipați și neantrenați.
Dacă vă uitați la războaiele de pe mapamond acum, că e Ucraina, Gaza, Yemen, și dacă apoi citiți știrile despre ele, veți constata în primul rând simplismul idiot cu care sunt tratate aceste cataclisme cu multe victime civile. Peste tot se caută un „ai noștri și ai lor”, civilii nu există, empatia e zero.
Camil Petrescu e lectură-școală despre cum mori pe front de frig înainte să te atingă vreun glonț, despre cum nu înțelegi nimic din luptă în timp ce lupți, despre cum unii vând vagoane cu provizii în timp ce-ți pretind sacrificiu pentru patrie.
„Patul lui Procust” este un roman în care un ziarist se sinucide, aparent din cauze sentimentale. L-ar fi batjocorit o femeie superficială. Asta o crezi doar dacă ești învățat să crezi în general pe cuvânt personaje și naratori. Treaba e însă mai simplă, până la iubită, îl calcă în picioare patronii ziarului unde lucrează.
De ce? Pentru că scrie despre corupție și afaceri care le periclitează propriile aranjamente. Articolele sunt prezente în roman, nu sunt imaginate. Și sunt tari, un amestec de opinie cu investigație, într-un ritm romantic-alert. Corupția chiar îl ucide pe Ladima. Iar corupția e prezentată mult mai profund, ca un efect fără ieșire din mediul capitalist, nu baliverne reducționiste tip „votez DNA” din România ultimilor 30 de ani.
De ce nu e deci ușor de citit Camil Petrescu? Pentru că e prea actual, nu pentru că ar fi depășit. Și e actual inclusiv cu retorica misogină, prezentă și ea în spațiul public azi, dar pentru care tinerii de azi au și ei discursuri-antidot – este practic un punct de pornire pentru discurs feminist mult mai complex, decât să ataci vreo 50 de traperi care nu știu decât povești cu „zdrențe”. Poți să-l critici și pentru felul oportunist-haotic în care se comporta în spațiul public, așa cum îl descrie Mihail Sebastian, scârbit de derivele antisemite ale confraților.
Însă merită citit cu drag, păstrat și salvat pentru felul în care a demantelat propaganda de război. Războiul e oportunitate de afaceri și moarte pentru nepricepuți. Iar corupția e acea cloacă teribilă din care aveau să se nască marile averi pe care le-am retrocedat în spirit anticomunist în ultimele 2 decenii. Poate dacă am fi citit mai atent clasicii, n-am mai fi fost atât de imbecili politic. Noi, am spus, ăștia de 40-60; nu copiii care au toate șansele să devină mai isteți decât noi, așa „necitiți” cum sunt.
