”Rusia are o abordare metodică și analitică a războiului care nu s-a schimbat față de perioada sovietică. Rusia abordează războiul într-un cadru strategic și operațional, în timp ce Vestul se concentrează pe războiul ”pe moment”, cu o abordare mai degrabă tactică. Diferența se vede pe frontul din Ucraina, unde Ucraina se bazează pe tactica militară vestică și pe concepții vestice și sovietice”, spune Jacque Baud, colonel în retragere al armatei elvețiene. Specializat în informații militare și terorism, Baud a studiat și doctrina armatei sovietice în timpul Războiului Rece și încearcă să ofere câteva observații despre diferențele dintre modul în care Vestul și Rusia abordează războiul.
O primă remarcă a lui Baud este că reforma prin care a trecut și trece armata ucraineană aduce neajunsuri. Corpul ofițerilor ucraineni este scindat în două generații – una educată la școala sovietică și una pregătită la școala NATO. Diferențele de abordare ale acestor generații, alături de influența însemnată a generalilor occidentali, îngreunează luarea și aplicarea deciziilor pe câmpul de lupta, consideră Baud.
Apoi, Baud susține că armatele occidentale, cu precădere armata americană și cea franceză, au experiența războaielor din Africa și Orientul Mijlociu. Au fost și sunt războaie fără o profunzime strategica mare, purtate la mare distanță, peste mări, motiv pentru care lanțul logistic este greu de menținut. De aceea industria militară vestica s-a axat în special pe tehnologie de vârf, pe artilerie de precizie, concepută pentru ”lovituri chirurgicale” si care consumă puțină muniție – greu de transportat având în vedere distanța față de front. Pe scurt, Baud spune că Vestul și-a modelat armatele pentru ”războaie coloniale” fără mize existențiale.
Observațiile făcute de Jacques Baud sunt congruente cu opinia că multe dintre războaiele Americii nu au fost purtate pentru a fi câștigate, ci mai mult pentru a asigura un flux financiar important pentru industria militară. Indiferent care este explicația lipsei de profunzime strategică din spatele acestor războaie, rezultatul este atrofierea armatelor. Indiferent că ceea ce se întreprinde la nivel militar este intenționat sau nu, dacă abordarea respectivă durează în timp, va ajunge să afecteze capacitatea instituționala de a acționa altfel.
De cealaltă parte, Rusia și-a format armata pentru a lupta pe propriul teritoriu sau în proximitate, în războaie cu miză strategică foarte mare. Proximitatea frontului un motiv pentru care logistica este mai ușor de asigurat. De aici axarea pe cantitate și mai puțin pe calitate atunci când vine vorba despre artilerie. De aici raportul intre 1:5 și 1:10 al puterii de foc pe frontul din Ucraina. Este unul dintre motivele pentru care unii experți consideră eronat bilanțul victimelor din cele două armate: câtă vreme războiul din Ucraina a devenit unul de poziție, bazat în primul rând pe artilerie, este puțin probabil ca armata cu o putere de foc covârșitoare să aibă cel mai mare număr de victime.
Asta nu înseamnă neapărat că armata Rusiei este superioară armatelor NATO. Războiul din Ucraina a arătat că nu puțini generali ruși au avut o prestație catastrofală. Eu existat multe erori de calcul, probleme logistice și tehnice majore pentru armata rusă, de unde și un șir de înfrângeri și retrageri tactice. Menținerea abordării sovietice a războiului a însemnat și relativa indiferență față de viețile militarilor de pe front.
Însă Jacques Baud vorbește și despre un alt tip de indiferență față de militari și armată, întâlnită de data aceasta în Occident și care are un impact însemnat în războiul din Ucraina. În Rusia, la fel și în Elveția, se perpetuează încă modelul ”cetățeanului-soldat” lăudat de Niccolo Machiavelli, spre deosebire de modelul armatelor de mercenari. Deși și Federația Rusă a recurs la trupe de mercenari – fostul Grup Militar Wagner și alte grupuri finanțate de marile companii ruse – America pare să dețină brevetul războaielor coloniale moderne purtate prin contractori privați. Armata este privită în majoritatea societăților occidentale ca un corp separat, ca o ”societate distinctă în cadrul societății”; de aici se naște în societate o indiferență față de armată, de acțiunile ei, de necesitățile si, inclusiv o indiferență față de cheltuielile necesare pentru întreținerea unei armate și înarmarea ei, spune Jacques Baud, exemplificând cu extrem de puținele dezbateri privind cheltuielile militare stârnite de noua politică de înarmare în țările NATO.
Un efect al acestei atitudini a societăților occidentale față de armată s-a putut observa într-un sondaj YouGov efectuat la începutul acestui an, în Marea Britanie. Doar 17% dintre tinerii europeni au declarat că s-ar oferi voluntari în cazul unui război, în timp ce 14% ai spus că vor lupta doar dacă vor fi mobilizați. Restul tinerilor sunt împotriva trimiterii pe front. (Nici președintelui Zelenski nu îi este ușor să treacă o noua lege a mobilizării prin care să trimită pe front alte sute de mii de tineri, iar o statistică publicată de Financial Times arată că circa un milion de bărbați ucraineni de vârsta militară se află în afara țării acum și nu intenționează să se întoarcă pentru a merge pe front.) Aceasta este societatea căreia i se adresează politicieni precum premierul polonez (fost președinte al Consiliului European) Donald Tusk. ”Știu că suna devastator, în special pentru tânăra generație, însă trebuie să ne obișnuim cu faptul că a început o nouă eră”, a spus Tusk, la nici o lună după ce președintele Franței a sugerat că statele NATO ar trebui să trimită trupe în Ucraina.
”Vedem acum printre liderii Europei același impuls de a-i trimite pe tineri să moară în tranșee, așa cum s-a întâmplat în Primul Război Mondial. Însă liderii de astăzi se deosebesc de predecesorii lor prin faptul că nu mai pot să-și trimită fiii la sacrificiu. Nu este decât vorbărie și par foarte neserioși”, scrie UnHerd. Mai mult, sunt aceiași lideri care au criticat, și acum o fac cu asupra de măsură, modelul rus al învățământului axat pe patriotism, pe glorificarea războaielor Rusiei. În analizele vestice, aceasta înseamnă „cult al morții”. Spre deosebire, liderii occidentali s-au dedicat anihilării spiritului naționalist (considerat toxic în mai toate manifestările sale), au eliminat aproape total istoria militară, dacă nu chiar și istoria, din programa școlară. Rezultatele se observa în sondajul amintit.
”De ce se poartă liderii occidentali atât de iresponsabil și isteric? Pe scurt, ei s-au implicat în războiul din Ucraina crezând că va fi o victorie facilă. Li s-a spus că armata rusă este slaba și poate fi lesne înfrântă doar trimițând arme și bani în Ucraina. Au făcut asta, însă armata rusa a rezistat. Acum se vorbește despre o ofensivă rusă în această primăvară. Președintele Zelenski spune că, fără ajutor suplimentar, Ucraina nu va putea face fața atacului. Asta aduce în discuție posibila prăbușire a frontului și avansul rușilor până unde își va dori Kremlinul”, scrie UnHerd.
”Liderii europeni se tem că o înfrângere grea a Ucrainei ar duce la retragerea americanilor din Europa, mai cu seamă dacă alegerile prezidențiale vor fi câștigate de Donald Trump. Asta ar însemna ca Europa să aibă grijă singură de propria securitate, ceea ce ar presupune niște cheltuieli pe care Europe nu și le permite în acest moment. De aici isteria: când nu există nicio opțiune realistă pentru a ieși din impas, impulsul omului este să se refugieze într-o lume imaginară. Dar tinerii europeni nu vor intra în fanteziile sumbre ale lui Donald Tusk. Nici Rusia nu va invada Europa. Se prea poate ca Ucraina să piardă teritoriu în acest an și ca americanii să treacă mai multe obligații în sarcina europenilor. Liderii noștri ar face bine să se gândească la acest scenariu, în loc să cadă în fantezii războinice fanteziste. Pot să facă asta doar în patul lor și pot să adoarmă cu ele”.
The post De ce liderii sunt atât de isterici? appeared first on Cotidianul RO.
