„De ce scriu ăștia pe pereți?”, poate mulți ne-am întrebat când am trecut pe lângă scrisul „Privește cerul” sau porcul-câine făcut de grafferul Aeul. E o întrebare pe cât de banală, pe atât de filosofică. Când te uiți în jur în orașe, nu trebuie să cauți prea mult ca să vezi o explozie vizuală – bannere de zeci de metri de publicitate, ecrane care rulează alte reclame și „desenele de pe pereți”, fie ele graffiti sau street art. Ce e artă și ce e vandalism? Filmul regizat de Alin Boeru încearcă să răspundă la câteva dintre întrebări, poate ale noastre, ale tuturor, aruncând un ochi către această lume underground.
Am fost la filmul „De ce scriu ăștia pe pereți?” din cadrul UrbanEye Film Festival de la începutul lunii noiembrie, ca să aflu răspunsuri.
Am ieșit de la film cu și mai multe întrebări legate de orașe și ce ar trebui să însemne ele pentru locuitori. Mergând la pas, de la Cinema Elvira Popescu spre Calea Victoriei fără să le caut, mi-au sărit în ochi desenele peste tot, inclusiv pe bordurile de la marginea trotuarelor ori în locuri de pe clădiri unde nu poți ajunge decât dacă te cațeri pe ceva. Ochii poposeau pe ele, nu le ignorau ca în celelalte zile. Prima întrebare: ce am adăugat noi, cetățenii unei capitale europene de secol XXI, între picturile rupestre și semnăturile unor adolescenți care își justifică scrisul pe pereți cu „Pentru că așa vreau”?
Filmul are premiera de gală în 21 noiembrie, iar apoi va putea fi urmărit în cinematografele din țară. Programul poate fi urmărit aici.
„Legea graffiti”, amenzi de până la 6.000 de lei
Întâi de toate, ce e artă și ce e doar o mâzgăleală? Specialiștii fac o diferență netă între street art și graffiti. Street art e legală și se face cu acordul administratorul locului unde se desenează, pe când graffitiul e spontan și nu are limitări.
În iulie 2022, a intrat în vigoare „legea graffiti”, prin care sancțiunile pentru „imprimarea de însemne, înscrieri, desene sau imagini, fără drept, prin orice mijloace, pe pereții clădirilor, pe garduri sau pe obiecte de folosință comună aflate în locuri publice, precum și deteriorarea prin orice mijloc a acestora” se pedepsește cu amenzi mai mari, între 3.000 și 6.000 de lei. De asemenea, cel care a săvârșit fapta trebuie și să repare pe propria cheltuială ceea ce a desenat.
Poate unul dintre puținele lucruri care te fac să te simți ca-n New York în București sunt metrourile pline de graffiti care încă circulă pe unele magistrale. Așa începe filmul regizat de Boeru, cu dat cu spray colorat nu pe pereți, ci pe metrouri. Cu toată fața acoperită mai puțin o fâșie subțire prin care să poată vedea, grafferii își riscă viața printre șinele de la metrou ca să își lase semnătura. A doua întrebare: de ce să faci asta?
Brandul nedescifrat al grafferilor
„Tag” se cheamă semnătura graffer-ului, care poate fi însoțită și de un desen al său. În această lume e cool să îți pui tag-ul peste alt tag și peste alt desen. O marcare a teritoriului, o încordare de mușchi.
Regizorul filmului documentar încearcă și el să-și caute „tag-ul” pe parcursului filmului.
De altfel, mărturisește de la început că nu se pricepe să facă graffiti, fiindcă părinții lui nu l-au lăsat să deseneze pe pereții din casă atunci când era mic. Așa că încearcă să afle mai multe despre lumea celor care se pricep.
„Am vrut să fie totul cât mai personal – un punct de vedere subiectiv al unui om din afara culturii urbane asupra lucrurilor pe care le descoperă, pe măsură ce i se permite să pătrundă din ce în ce mai adânc în această lume”, a spus Alin Boeru într-un interviu acordat pentru Hotnews.
Regizorul Alin Boeru | Foto: aarc.ro
De la „Jos Ceaușescu” la ziduri întregi pictate cu acordul autorităților
De-a lungul documentarului, regizorul e și personaj, și narator și explorează această lume suburbană, născută în ritmuri de hip-hop și trap ca să vadă cât din ea i se potrivește. Filmul prezintă ca prime forme de graffiti din România mesajele de tipul „Jos Ceaușescu” scrise cu spray-uri de mașini care au apărut pe ziduri în preajma revoluției.
Înainte de anii ‘90, pereții erau curați, fără desene sau reclame. Oricum, și dacă ar fi fost vreun nebun care să scrie, sfârșea în arest. Nu exista libertate.
De aici reiese unul dintre motivele pe care le invocă grafferii, exprimarea. Este și modelul pe care îl abordează celebrul grafferul Bansky, care folosește arta stradală ca pe o formă de exprimare a ceea ce crede el că nu se spune în societate, dar ar trebui. Și unii dintre grafferi români fac asta. Un grup de artiști din Iași a pictat un întreg zid dintr-un cartier sărac din Iași pentru a atrage atenția autorităților să fie mai preocupate de nevoile comunității.
Alți artiști, cum e Wanda Hutira, vede graffitiul și street art ca o modalitate de a se descoperi pe sine și prin care să treacă peste nesiguranțe.
A treia întrebare: unde pui graniță între artiști și puști teribiliști?
Pictura de 35.000 de euro
Sunt destui care văd graffitiul strict ca pe o formă de rebeliune. Dacă la începuturile street art, în anii ‘60 în Philadelphia, grafferii scriau pe pereți în timpul lor liber, mai ales atunci când nimeni nu-i vedea, astăzi lucrurile stau altfel.
Grafferii sunt plătiți de administrațiile locale să picteze blocuri, clădiri și străzi. Pe clădirile din sectorul 4, artiștii au realizat picturi murale și pe blocuri de șapte etaje.
O stradă din Cluj-Napoca este pictată în întregime, iar investiția în acest proiect se ridică la 35.000 de euro, potrivit Monitorul Cluj.
Zeci de grafferi, în filmul documentar
În film apar mulți grafferi autohtoni: Pisica pătrată, Kero Zen, Cristian Neagoe, Sinboy, Pandele, Harcea Pacea, Robert Obert, Dan Perjovschi, Pulsar Sinaps, Homeboy, Irlo și mulți alții care lucrează doar sub identitatea din spatele tagului, tocmai pentru a nu se pune în pericol.
„Pentru mine, răspunsul la întrebarea «De ce scriu ăștia pe pereți?» a devenit același cu răspunsul la întrebarea «De ce vreau să fac acest film?» și, mai mult de-atât, de ce se fac filme, în general?”, mai spune regizorul despre cel mai nou film al său.
Documentarul deschide niște discuții despre etica din spațiul public, una necesară, mai ales într-un oraș care aproape a rămas fără pereți neatinși. Privind la desenele de pe scările rulante de la Gara Basarab și restul de pe zidurile gării, care sunt printre primele lucruri pe care le văd când intru în București cu trenul, prima față a Capitalei pentru mii de oameni zilnic, mă întreb: cât din orașul ăsta e al meu și cât al nostru?
