După un an și jumătate ca refugiată de război în România, Irina s-a întors acasă, în Odesa, împreună cu copilul ei. Într-un interviu pentru Libertatea, ucraineanca a explicat ce a făcut-o să părăsească România, cum i s-au părut românii și cum arată Ucraina acum, în plin război cu Rusia.
95.000 de refugiați ucraineni erau înregistrați la începutul acestei veri în România, cele mai mari comunități fiind în București, Constanța, Maramureș și Galați.
8 din 10 refugiați de la noi sunt femei cu copii și 15.000 sunt înregistrați la agențiile de ocupare a forței de muncă.
Irina Lunika este psiholog, dar a lucrat ca director comercial la o companie ucraineană. S-a născut la Reni, localitate din regiunea Odesa intens bombardată în ultimele luni de dronele Rusiei. A locuit în orașul-port Odesa mai mulți ani, dar odată cu războiul, a venit împreună cu copilul de 6 ani în România. Soțul ei nu a putut să treacă frontiera.
Acest an și jumătate de distanță a făcut-o pe Irina să înțeleagă adevăratele sensuri ale vieții, spune ea: familia, prietenia și pacea.
Irina Lunika
Imaginea României până la război: „Țara castelului lui Dracula în care sunt furați copiii pe stradă”
În ciuda faptului că Irina s-a născut la Reni, în Basarabia istorică, la o aruncătură de băț de România, despre această țară nu știa prea multe până la invazia la scară largă a Rusiei. „Eram dominată de o viziune stereotipică, la modă în zona din care provin. Mulți ani ni s-a spus că România este un stat periculos, nesigur, că se fură copiii pe stradă, că riști să fii mințit și să rămâi fără bani. Circulau și informații despre zonele turistice, dar mai ales despre castelul lui Dracula”, povestește ucraineanca.
Locuitori ai orașului Odesa în Suceava sărbătoresc ziua de naștere a unui copilaș născut pe teritoriul României
După ce a ajuns la București, a văzut o altă Românie – a oamenilor care oferă, care ajută și cărora le pasă de problemele vecinilor.
„Am fost impresionată de gestul unui cuplu care ne-a lăsat cheile de la apartamentul lor în care am locuit gratuit. S-au întâlnit cu noi seara, ne-au întrebat cum ne pot ajuta, de ce avem nevoie, iar a doua zi, doamna era înscrisă la maternitate, fiind în a noua lună de sarcină. Ei le ofereau unor oameni străini cheile de la apartamentul lor în preajma unui eveniment important din viață. A doua zi li s-a născut un copilaș”, își amintește Irina Lunika.
Ce înseamnă să fii refugiat? „Simți că îți fuge pământul de sub picioare”
Irina nu a crezut vreodată că va simți pe propria piele ce înseamnă să fii afectat de război, ceva despre care a învățat ca studentă la Facultatea de Psihologie. Explică simplu: „Îți fuge pământul de sub picioare”.
Omul are nevoie de un sentiment al siguranței și exact asta dispare dintr-odată. Oamenii buni care au apărut în calea mea – și au fost foarte mulți – de parcă le întorceau refugiaților acest sentiment de bine, de siguranță. De parcă apărea din nou pământul sub picioare. Tare le sunt recunoscătoare românilor.
Irina Lunika, refugiată din Ucraina:
Revederile în Cernăuți și insula ucraineană din Suceava
Timp de două luni, Irina nu a putut să-și vadă soțul. Pentru a se întâlni mai des cu el, Irina și fiul ei s-au mutat la Suceava, oraș aflat mai aproape de frontiera româno-ucraineană.
„Orașul Cernăuți a devenit locul revederilor noastre. Soțul nu-mi permitea să mă întorc la Odesa, spunând că este periculos acolo. Veneam din când în când la Cernăuți. Ne-am mutat între timp la Suceava, unde am întâlnit foarte mulți ucraineni, o adevărată comunitate și unde și băiețelul meu de 6 ani și-a găsit copii de vârsta lui care vorbeau ucraineana. Am găsit la Suceava un fel de insulă ucraineană pe teritoriul României, am rămas impresionată”, povestește Irina.
Clipe de fericire la Cernăuți
De ce s-a întors acasă în plin război cu Rusia
„Am început să învăț limba română, știam unele cuvinte românești din sudul Basarabiei unde m-am născut, dar am înțeles că este o limbă foarte grea pentru ucraineni. Și copilului i-ar fi venit greu să învețe la o școală românească și nici eu nu aș fi reușit să lucrez ca specialist în domeniu fără o bună cunoaștere a limbii. Aveam nevoie de ani buni pentru o integrare deplină”, povestește Irina.
Factorul lingvistic nu a fost cel mai important pentru decizia ei de a se întoarce acasă. După fiecare întâlnire cu soțul, copilul plângea. Voia acasă la el, alături de tată.
„Băiețelul striga că vrea să întârzie trenul, că trebuie să fim împreună, că are nevoie de tata. Am înțeles atunci că trebuie să iau o decizie”, menționează Irina.
În plus, în toamna acestui an, copilul urma să treacă pentru prima dată pragul școlii. Irina și soțul ei au decis pentru copilul lor că școala trebuie să o facă acasă, la Odesa, în limba maternă, în ciuda pericolelor și a războiului.
Vara anului 2022 – strâns legată de Cernăuți, iar cea din anul curent – de Odesa
Întoarcerea acasă s-a produs în mai multe etape, au avut loc o serie de pregătiri psihologice. Dacă vara anului 2022 a fost pentru familia Irinei una a revederilor la Cernăuți, atunci cea din 2023 – o testare a siguranței la Odesa.
„Am vizitat de mai multe ori orașul Odesa și am înțeles că se poate locui acolo. Unii nu au rezistat, s-au întors foarte repede în țările UE. Noi ne-am programat că totul va fi bine și că, de fapt, în Ucraina nu există acum locuri sigure. După mai multe vizite acasă, la un moment dat, am rămas acolo”, povestește ucraineanca.
Recomandări pentru statul român: „Să monitorizeze mai bine banii cheltuiți”
În ciuda faptului că România nu este un stat bogat, refugiații ucraineni au beneficiat de un program guvernamental de sprijin financiar, menționează Irina, dar adaugă că Bucureștiul trebuie să verifice mult mai atent modul cum sunt cheltuiți banii.
„Au fost cazuri de oferire a unor sume mari de bani unor cetățeni români care au făcut declarații false că găzduiesc refugiați ucraineni. Sunt multe cheltuieli neverificate. Dacă ar fi existat un sistem eficient de monitorizare, apăreau multe economii. Cei care aveau nevoie de ajutor uneori rămâneau fără el, în timp ce alții beneficiau de ferestrele apărute în programul guvernamental”, explică Irina cum a văzut ea sprijinul statului român.
Libertatea a arătat cum eșecul statului român de a monitoriza traseul banilor a dus la conflicte între refugiații ucraineni și gazdele române, în zeci de cazuri. Refugiați care nu au primit banii promiși de guvern de la gazdele lor, dar și gazde care și-au primit cu întârziere sau deloc banii dați de statul român prin programul 50/20.
Tot statul român a fost înșelat în mai multe cazuri de cetățeni care au cazat fictiv, doar pe hârtie, refugiați ucraineni, luând astfel milioane de lei din banii publici.
Pentru că nu li se permite să lucreze pe jumătate de normă, femeile cu copii se întorc în Ucraina
Refugiata de război critică inflexibilitatea legislației muncii din România față de femeile cu copii din Ucraina. Din cauza rigidității legislative, multe femei cu copii s-au întors în orașele bombardate zilnic de Rusia.
„Femeile cu care discutam erau de acord să se angajeze în câmpul muncii. Dar cum să o facă dacă au copii și grădinițele refuză să-i primească. Ar fi bine să le permită să muncească câte jumătate de zi, pe schimburi, pentru a nu lăsa copiii singuri. Dar ni s-a spus că o firmă din România care angajează pe cineva pe jumătate de normă plătește aceleași taxe ca pentru full time. Pentru refugiați trebuia făcută o excepție, dacă se dorește integrarea lor în societate. Anume din acest motiv, foarte multe ucrainence au fost nevoite să se întoarcă acasă, unele chiar în orașele foarte aproape de zona frontului”, povestește Irina.
De la 1 mai, Guvernul român a schimbat programul de sprijin financiar pentru ucraineni, astfel încât banii să ajungă direct la refugiați. Trebuie să îndeplinească însă mai multe condiții: să aibă un cont bancar deschis în România, să își înscrie copiii la școală și să fie angajați sau să își caute loc de muncă.
Eveniment al comunității de refugiați ucraineni la Suceava
Cum s-au adaptat locuitorii Odesei la starea de război?
Viața în sudul Ucrainei pe timp de război diferă foarte mult de cea de până la 24 februarie 2022. Oamenii s-au adaptat, studiind metodele de război aplicate de Rusia și reacționând ritualic la aceste provocări mai apropiate de moarte și de distrugeri.
„Când auzim sirena, căutăm pe diverse canale ce se întâmplă. Localnicii reacționează în funcție de tipul de rachetă, dronă sau direcția atacului. Ei știu toate nuanțele. Am învățat și eu deja algoritmul acțiunilor. La anumite rachete ne retragem neapărat în subsol, dacă are loc un atac cu drone, ne ascundem între pereții interni ai clădirii. Avem o sumedenie de surse oficiale de informații care descriu în timp real ce se întâmplă deasupra noastră”, explică Irina Lunika.
În ciuda riscului de a fi bombardați, Irina și soțul ei au decis să fie împreună. „Sau te adaptezi la aceste condiții, sau trebuie să pleci. Noi am decis să fim împreună și să ne adaptăm”, arată femeia.
Ucraina, după un an și jumătate de refugiu în România
Spre deosebire de februarie-martie 2022, luptătorii și voluntarii ucraineni par foarte obosiți, însă societatea este mult mai unită și solidară, observă Irina schimbările de acasă.
„Și militarii par obosiți, și familiile lor, și cei care ajută armata. Ceilalți oameni s-au obișnuit cu războiul. Cei care au rămas au devenit mult mai combativi. S-a scurtat foarte mult distanța între a declara și a face. După o serie de bombardamente care au cauzat distrugeri în Odesa, oamenii s-au organizat și i-au ajutat pe cei care au rămas fără case, mulți au lucrat cot la cot la curățarea localității de ruine. Din acest punct de vedere, societatea mi se pare mai unită și mai solidară”, observă ucraineana revenită acasă după un an și jumătate de refugiu în România.
Realitatea, percepută diferit în timpul războiului
Războiul din Ucraina a schimbat modul de percepție a realității. Dacă la Odesa oamenii s-au adaptat cu sirenele și cu sentimentul nesiguranței, în zonele atacate zilnic cu drone sau rachete, populația s-a obișnuit cu provocări mult mai grave.
„La Mikolaiv, oamenii au rămas fără ferestre, săptămânal au loc explozii. Acum fericirea lor constă în reducerea intensității bombardamentelor. Ei s-au adaptat la această nouă realitate a războiului de pe strada lor. Pe de altă parte, este foarte trist că oamenii s-au obișnuit cu știrile zilnice despre moarte, despre distrugeri, despre victime”, arată ucraineanca.
Întrebată de Libertatea cum își doresc ucrainenii să se termine războiul, Irina Lunika susține că această opțiune depinde de situația fiecărui cetățean. „Cei care sunt departe de front vor să se termine războiul mâine, să fie pace, însă cei care au case, apartamente sau rude în teritoriile ocupate își doresc eliberarea acelor teritorii. Ei visează la restabilirea adevărului teritorial, la pedepsirea agresorului. Toată viața lor, tot trecutul lor se află acum sub ocupație”, observă ucraineanca.
Fotografii: Facebook / Irina Lunika
