Dragostea poate vindeca și cele mai urâte traume. Este dragostea un catalizator pentru pacea în lume? Poate, spune Daniel Jones, editorul rubricii „Modern Love” din ziarul The New York Times. Prezent la București, în cadrul festivalului Unfinished, Daniel Jones a oferit un interviu pentru publicul Libertatea despre formele pe care le poate căpăta iubirea, mai ales într-o lume digitală, cu inteligență artificială, precum cea de azi și din viitor.
Rubrica „Modern Love” a apărut în 2004, iar Daniel Jones este editorul acesteia încă de la început. Pe parcurs, „meseria solitară” de a citi poveștile de dragoste pe care oamenii le trimit la ziar a devenit o colaborare cu „o întreagă echipă de oameni talentați” din radio și TV, care au preluat conceptul și au trimis în lume aceste povești și în alte formate: podcast și emisiune TV.
Daniel Jones, editor al rubricii Modern Love, de la New York Times, la premiera serialului cu același nume lansat de Amazon Prime în 2019. Foto: Profimedia Images
Jones a publicat două antologii de eseuri – „Modern Love” și „The Bastard on the Couch” – și un roman, „After Lucy”, care a fost finalist pentru Premiul Barnes & Noble Discover.
Iubirea nu este doar romantică, ne spune Daniel Jones. Din contră, cele două nu sunt deloc sinonime, spune el după ce, timp de 20 de ani, a citit aproximativ 8.000 de eseuri de dragoste anual. Fiecare dintre noi are o poveste de spus, fie că vorbim de dragoste romantică, de dragoste față de copii, de prieteni, de părinți.
De anul acesta, platforma „Unfinished love stories” publică povești de dragoste, terminate sau nu. Puteți să le scrieți aici.
Puterea poveștilor de dragoste de a schimba lumea în bine
Libertatea: Se spune, mai în glumă, mai în serios, că dragostea durează 3 ani. De aproape 20 de ani, citiți zilnic zeci de scrisori de dragoste. Cum reușiți să păstrați vie dragostea pentru ceea ce faceți?Daniel Jones: Serios? Nu am mai auzit asta! Sunt atât de multe povești și e greu să le găsești pe cele care sunt diferite și proaspete. Dar atunci când le găsești sunt la fel de interesante ca întotdeauna. Și vezi impactul pe care îl au și felul în care povestea cuiva poate schimba opinia altcuiva despre anumite lucruri. De exemplu, despre subiecte precum căsătoria gay, unde poate exista o rezistență mare în anumite comunități sau despre orice fel de relație de iubire pe care unii oameni o dezaprobă, în general, atunci când se gândesc la ea doar la modul abstract.
Și cred că puterea poveștilor personale de a-i atinge pe oameni, de a schimba mentalități și de a face lumea un loc mai bun este ceva care mă entuziasmează și mă încântă mereu. În ceea ce privește subiectul, cred că asta este ceea ce mă face să continui.
În ceea ce privește formatul, lucrez pentru un ziar și am fost atât de entuziasmat și energizat de modul în care s-a schimbat transmiterea știrilor în ultimii 20 de ani; și de modul în care această rubrică, în special, a crescut și a devenit un podcast și o emisiune TV. În audio rămâne în continuare o poveste nonficțională. În televiziune, ei iau doar ceea ce cred că este dramatic și rescriu povestea, devine o ficțiune.
„Nu cred că iubim pe nimeni mai mult decât ne iubim copiii”
– Care este numitorul comun al tuturor acestor povești?– Cred că ceea ce am încercat întotdeauna să facem este să arătăm cu sinceritate complexitatea iubirii. Urăsc când cuvintele dragoste și romantism sunt folosite în mod interșanjabil. Pentru că atunci când mă gândesc la dragoste, chiar înainte de a mă gândi la o relație romantică, mă gândesc la relațiile de familie. Cum ar fi faptul că nu cred că iubim pe cineva mai mult decât ne iubim copiii, de exemplu. Iar acest tip de legături sunt pur și simplu cele mai importante lucruri din viața oamenilor. În general, mai importante decât munca.
Când ești pe cale să mori, te uiți în urmă și simți că ai trăit o viață plină, dacă ai avut relații complexe.
„Ca și cum am merge la cumpărături și am căuta o ființă umană”
– Cum s-au schimbat dragostea, relațiile și așteptările oamenilor pe parcursul ultimilor 20 de ani, putem vedea o trecere de la o dragoste mai „tradițională” la una mai „modernă”?– Nu știu dacă s-a schimbat neapărat modul în care oamenii privesc dragostea. Dar am încercat să onorăm complexitatea poveștilor de dragoste. Și cred că oamenii au fost de acord cu asta. Nu sunt toate neapărat povești fericite, dar există fericire în a te cunoaște mai profund pe tine însuți sau în a-i cunoaște mai profund pe ceilalți și în a ști cum oamenii relaționează la un alt nivel.
Există, de asemenea, schimbări în ceea ce privește tehnologia, aplicațiile de dating; modul în care întâlnim oameni s-a schimbat atât de dramatic, încât nu cred că oamenii au ajuns să înțeleagă cât de profundă este această schimbare. Atât de mulți oameni se întâlnesc doar cu străini, cu oameni cu care nu au nicio legătură. Și este pentru prima dată în istoria omenirii când se întâmplă așa ceva.
– De ce credeți că s-a întâmplat acest lucru? – Pentru că aplicațiile de dating pun în legătură, mai ales în zonele urbane, necunoscuți. În funcție de aplicație, ți se servesc 12, o sută sau două sute de necunoscuți. Și noi, utilizatorii, alegem nu pe baza cunoașterii unui istoric al acelei persoane sau a unei relații de muncă, de familie, ci doar pe baza câtorva caracteristici pe care le dezvăluie, a unor fotografii. Și este ciudat. Ne dă un sentiment ciudat de control, ca și cum am merge la cumpărături și am căuta o ființă umană. Și devine din ce în ce mai natural, dar este ceva nefiresc în asta. Însă funcționează. Oamenii întâlnesc tot felul de persoane în acest fel, dar există și consecințe.
De exemplu, simt că în ultimii 20 de ani, nivelul de încredere pe care oamenii îl au la începutul unei relații a scăzut. Cât de vulnerabili sunt dispuși să fie. Există un fel de filtru al tehnologiei, iar oamenii se simt mai puțin confortabil atunci când se întâlnesc fizic şi pentru că se întâlnesc cu cineva pe care nu-l cunosc deloc.
Schimbarea a fost atât de dramatică într-un timp atât de scurt, dacă luăm în considerare întregul arc istoric al omenirii, încât sunt curios să văd care este impactul în timp. Iar pandemia a accelerat și mai mult acest lucru.
„Inteligența artificială este fadă”
– Asta mă duce la următoarea întrebare. Ce i-ați spune unui părinte care are acum un copil mic și se teme că atunci când va crește se va îndrăgosti de inteligența artificială (AI) sau de un robot?– Nu știu ce să spun despre AI. Am publicat un eseu amuzant, despre o femeie care i-a cerut AI-ului să creeze un profil de întâlnire pentru ea. Și i-a plăcut cum a ieșit, așa că i-a cerut să creeze și un profil al cuiva care ar fi interesat de ea. Și a început să comunice cu această persoană falsă. Dar ceea ce este interesant în legătură cu AI este că, cel puțin în acest moment, este un proces de învățare, se bazează doar pe volumul de informații existente deja pe internet. Și, în acest caz, sunt sigur că profilul creat a fost extras din 10 miliarde de profiluri de dating existente. Dar majoritatea oamenilor se descriu în moduri destul de generice. Așa că inteligența artificială este generică.
Îi face pe oameni să pară mai puțin speciali, în loc să fie invers, și asta se întâmplă pentru că nu are o personalitate proprie și pur și simplu alege din ce există online. În acest moment, cred că inteligența artificială este destul de fadă. Va fi interesant de văzut dacă poate învăța cum să fie specială și seducătoare.
– Deci credeți că nu ar fi posibil să se îndrăgostească cineva de inteligența artificială sau de roboți?– Cred că oamenii se îndrăgostesc deja de inteligența artificială. Le place receptivitatea, de a avea pe cineva care le răspunde la întrebări. Și care face asta în locul unei ființe umane care poate alege să nu o facă. Dar nu sunt sigur ce scop are acest lucru.
Cred că tot ceea ce este interesant la relații este faptul că nu poți controla cealaltă persoană. Adică, nu va face mereu ceea ce vrei tu. Uneori o va face, alteori nu. Și te va înnebuni și uneori te va iubi. Dar nu este în controlul nostru. Poți crede că ești foarte bun la relații și tot va fi cel mai nebunesc lucru din lume.
Nu știu încotro se îndreaptă inteligența artificială. Poate că va deveni asta. Va deveni o relație dificilă. Vom vedea.
„Iubirea are puterea de a schimba oameni, comunități și războaie”
– Vorbind despre iubirea ca sentiment, credeți că are vreun aspect universal? Ceva care atunci când spui dragoste apare în mintea tuturor, indiferent dacă este vorba de dragostea LGBTQ+ sau de AI ori de o relație cum o aveau bunicii noștri?– Da. Eu văd dragostea ca pe o grijă pentru cineva într-un mod care te transcende. Ieși din tine însuți și ții atât de mult la altcineva, încât te lași puțin în urmă. Și asta este adevărat în relațiile romantice. Este adevărat cu copiii. Este adevărat cu unii oameni, în general. Cred că acesta este elementul universal. Și cred că de aceea se aplică în continuare și la modul în care ne iubim animalele de companie. Este acest sentiment de a te lăsa în urmă și a avea grijă. Grija pentru o altă persoană te lasă pe tine însuți în urmă. Și da, cred că asta a fost și va fi întotdeauna.
– Există încă țări în care iubirea este interzisă. De exemplu, dragostea LGBTQ+. Sau în cazul femeilor, sunt instanțe în care sunt învățate să fie cuminți, să stea acasă pentru a fi iubite, pentru a fi dorite. În ce măsură credeți că politica poate influența sau chiar anula iubirea în lume?– Cred că există, cu siguranță, și mișcări politice care încearcă să pună capăt credințelor religioase care încearcă să împiedice dragostea pe care nu o aprobă. Și da, au succes de multe ori. Dar simt, de asemenea, că s-a înregistrat un progres incredibil în ceea ce privește acceptarea, în special în cazul generațiilor tinere, a acceptării iubirii, indiferent de forma pe care o ia.
Cu excepția societăților în care totul este pur și simplu oprimat până la punctul în care este aproape o spălare a creierului, cred că, altfel, ne îndreptăm spre o mai mare acceptare a tuturor tipurilor diferite de iubire și de identitate de gen.
Printre poveștile cu care creștem se numără aceste povești de dragoste în care iubirea are puterea de a schimba oameni, comunități și războaie.
– Credeți că dragostea poate avea încă puterea de a pune capăt războaielor sau de a le oferi alinare oamenilor care trăiesc în mijlocul unui război?– Cred că este singurul lucru care poate. Da, se întâmplă o mulțime de lucruri rele în lume. Nu știu dacă dragostea pune capăt războaielor sau dacă una dintre părți învinge cealaltă parte prin violență și o face să se predea.
Simt că pot exista mișcări antirăzboi care pot opri războaiele, așa cum s-a întâmplat în Statele Unite în cazul războiului din Vietnam; a fost oprit de forța unor oameni care au spus: „Este rău și trebuie să oprim asta”. Și, în cele din urmă, astfel de lucruri pot funcționa. Cred că dragostea este cu adevărat singura forță de vindecare globală care există.
„Curajul este ceva ce putem descoperi în noi înșine”
– Ați primit vreodată scrisori de la oameni care spun că nu pot simți iubirea și, chiar dacă nu ați primit, ce i-ați spune unei persoane care simte asta?– Ei bine, eu nu prea răspund la scrisori, sunt doar oameni care trimit povești şi cărora le răspund fie că sunt publicabile, fie că nu. Dar cineva care nu a simțit iubire… nu prea pot să mă gândesc la un astfel de exemplu. Oamenii care scriu s-ar putea să fie frustrați de iubire, dar ei vor, ei știu ce este și vor să o simtă, și vor să se conecteze cu alți oameni. Cred că unele dintre cele mai dificile povești pe care le-am văzut implică pe cineva care a pierdut o persoană pe care o iubea, mai ales la o vârstă fragedă, sau a pierdut un copil – și nu este vorba că nu simt iubire, ci că nu vor să o mai simtă. Este prea dureros, nu vor să se expună la ceea ce poți pierde.
Unele dintre poveștile cele mai grele pe care le-am văzut sunt ale unor oameni care pur și simplu nu pot trece din nou prin acest tip de pierdere din punct de vedere fizic. Iar asta este cu adevărat tragic, este un fel de sfârșit al vieții.
O poveste cu care a rămas în minte
– În ce fel v-a schimbat la nivel personal acest job și expunerea la atâtea povești de dragoste? – M-am văzut pe mine schimbându-mă în același mod în care văd schimbarea scriitorilor, și anume, mulți dintre cei care mă emoționează cel mai mult sunt oameni obișnuiți sau chiar foarte umili, care nu credeau că sunt capabili să fie curajoși, iar curajul poate lua diferite forme. Poate însemna ceea ce spuneam adineauri, cum ar fi să pierzi pe cineva și apoi să te expui din nou, știind că poți suferi încă o pierdere. Nu cred că curajul este ceva ce avem sau nu avem, este ceva ce putem descoperi în noi înșine și cred că toți suntem capabili de acte extraordinare și de un curaj extraordinar, iar eu am învățat asta prin intermediul rubricii.
Obișnuiam să cred că nu sunt o persoană curajoasă și că nu aș putea să trec peste anumite lucruri sau că nu aș fi capabil să fac un gest îndrăzneț, chiar dacă asta ar dezamăgi pe altcineva. Și mulți oameni cred la fel despre ei. Iar când vezi acest volum de oameni care încearcă să articuleze, care încearcă să fie curajoși pentru că nu au de ales, pentru că au fost puși într-o situație pe care nu o pot controla sau pentru că au pierdut pe cineva e impresionant.
– Puteți împărtăși, vă rog, o astfel de poveste pe care ați publicat-o și care inspiră prin curaj?– Îmi amintesc de o poveste publicată de Ziua Mamei acum mulți ani, în care o femeie adopta un copil din China. Când femeia a mers în China împreună cu soțul ei, pentru a lua copilul, doctorul a spus că bebelușul este paralizat. Atunci agenția de adopție le-a spus că nu trebuie să ia acel copil, pot lua altul. Imaginați-vă această alegere. Bebelușul acela era deja copilul lor, cel după care au mers să-l ia acasă.
Înainte de asta, ei au completat în formularul de adopție că nu vor ca bebelușul să aibă vreo afecțiune, nu credeau că se pot descurca și cu vreo problemă. Apoi s-au trezit în această situație extremă și când li s-a dat de ales, mama a spus că nici măcar nu s-a gândit la asta mai mult de o secundă. A spus: nu, nu o vom face, este fiica noastră, nu o vom schimba pentru o altă fată.
Fata a avut probleme medicale pentru o vreme, dar apoi a trecut peste, nu a rămas paralizată și a fost bine. Acum are probabil 20 de ani. Acest tip de curaj este ceva ce văd în aceste eseuri de nenumărate ori și te face să vrei să fii la fel.
„Nu cred că dragostea are dată de expirare”
– Povestea asta m-a făcut să mă gândesc la iubire și sacrificiu. Uneori în România, de exemplu, pentru că este o societate patriarhală, o femeie care se confruntă cu violența domestică și se duce, să zicem, la preot, acesta îi poate spune că trebuie să se sacrifice, că soțul ei o iubește și că iubirea înseamnă sacrificiu. Cum credeți că putem echilibra acest tip de discurs pentru oamenii care nu au acces la toate poveștile de dragoste în care aceasta înseamnă grijă, nu sacrificiu?– Este o întrebare bună. Cred că avem nevoie de figuri de autoritate mai bune în acest caz, care să intervină. Fie că este vorba de consilieri de criză sau pur și simplu de cineva care poate să explice că nu de acest tip de curaj avem nevoie, de oameni care rămân în situații care sunt violente sau rele pentru ei.
Cred că, la nivel social, se așteaptă ca femeile să se sacrifice pentru copiii lor într-un mod în care bărbaților nu li se cere. Se așteaptă ca ele să renunțe la cariere și cred că este deprimant, din punctul meu de vedere, să te gândești la dragoste ca la un sacrificiu.
Actul de iubire ar trebui să pornească de la sentimentul că și tu îți dorești asta, că îți dorești sentimentul de bine și legătura care se creează atunci când petreci timp cu copilul tău sau cu partenerul tău romantic.
– Credeți că dragostea are și o dată de expirare? – Dată de expirare, precum cei trei ani de care vorbeai la începutul interviului?
– Da.– Nu, nu cred că dragostea are o dată de expirare. Cred că se schimbă, iar pe măsură ce cunoști mai bine pe cineva, o relație fie devine mai profundă, fie se blochează; uneori se schimbă, iar alteori poate dispărea.
De asemenea, nu cred că dragostea pe viață și parteneriatul pe viață sunt neapărat scopul sau lucrul care trebuie omagiat. Un alt lucru care m-a mișcat în multe dintre aceste povești pe care le-am publicat este faptul că oamenii văd valoarea unei relații, fie că este vorba de o relație romantică ce durează câțiva ani sau una care durează 30 de ani, ca pe un lucru de succes, care sigur a fost bun pentru acei oameni. Avem un fel de repere care sunt oarecum artificiale, cum ar fi căsătoria.
– Sau nunta de aur…– Da, și e puțin arbitrar. Avem o rubrică la The New York Times, „Jurăminte” (Vows – engl.), și acolo există un spațiu care face parte dintr-o secțiune mai mare, unde sunt publicate poveștile oamenilor care se căsătoresc. Căsătoria este un act oficial și implică guvernul și toate astea, dar vorbeam zilele trecute într-o ședință în care editorul de la „Jurăminte” solicita idei de cupluri despre care să scriem… și mă gândeam în timpul ședinței: de ce scriem doar despre cei care se căsătoresc? Sunt atât de mulți oameni care au relații. Sper că va veni o vreme în care acest act (căsătoria – n.r.) nu va mai fi referința supremă.
*Interviul a fost realizat în limba engleză.
