EXCLUSIV. Fragment din jurnalul redescoperit de o mare scriitoare într-un sertar după 30 de ani: „Citind o pagină n-am recunoscut nimic, nici faptul că aș fi scris-o eu”

Noul volum de memorii al Anei Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal” va avea lansarea în săptămânile următoare. Cartea relatează ce au însemnat pentru Ana Blandiana și Romulus Rusan ultimii ani de comunism, sub supravegherea Securității. Libertatea vă prezintă un fragment exclusiv din carte.

„Când în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public și am hotărât să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul”, spune scriitoarea Ana Blandiana în prezentarea celei mai recente cărți pe care o semnează.

<strong>„Mai-mult-ca-trecutul: Jurnal. 31 august 1988–12 decembrie 1989” este un volum de memorii, publicat de editura Humanitas. Cartea poate fi deja comandată, cu autograful autoarei, în stoc limitat.</strong>

Cenzurată pentru că l-a ironizat pe Ceaușescu într-o carte de poezii

Una dintre cele mai cunoscute poete și scriitoare ale literaturii române, Ana Blandiana avea deja o carieră consacrată în 1988, atunci când regimul comunist a decis să o interzică. I se mai luase de două ori dreptul de a publica – în 1959 -1964 și în 1985. Însă în ultimii doi ani ai regimului Ceaușescu numele ei a fost interzis, iar cărțile – scoase din biblioteci. Motivul cenzurării a fost fptul că a publicat o carte de poezii cu motanul Arpagic – ce îl parodia pe liderul suprem al țării.

În ciuda interdicțiilor impuse de regimul totalitar, poeziile Anei Blandiana au continuat să circule și să fie citite, scrise de mână de cititori. În plus, au ajuns și peste hotare, unde au fost traduse în mai multe limbi. 

Ana Blandiana a publicat 27 de cărți în română, iar 60 de volume au apărut în 26 de limbi.

După Revoluție, Ana Blandiana a înființat Centrul PEN România, un ONG afiliat PEN International, cea mai veche și mai mare asociație din lume a scriitorilor. De asemenea, în noiembrie 1990, a fost una dintre fondatorii Alianței Civice, pe care a condus-o între 1991 și 2002. Trei ani mai târziu, alături de soțul său, Romulus Rusan, a pus bazele Memorialului Sighet, un muzeu dedicat victimelor comunismului.

Vechiul jurnal uitat, regăsit în pandemie

„Mi-ar fi destul de greu să spun în ce fel, dar ceea ce simțeam era că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițându-i să devină neant. Poate că subliminal presupuneam că această descriere ar putea fi de folos cândva, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cândva va exista. 

Cea mai bună dovadă este că, atunci când s-a întâmplat, cele patru caiete de câte o sută de pagini au stat ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru, clădite unul peste altul ca niște pete de culoare, fără să am timp sau curiozitatea să le citesc, apoi – pentru a lăsa probabil locul altor hârtii mai actuale – au fost mutate într-un dulap unde pur și simplu am uitat de ele. Le-am descoperit, cum se întâmplă, căutând altceva, în timpul pandemiei, când aveam pentru prima oară în viață timp, și – din două motive fără legătură între ele, dar la fel de ciudate – m-am speriat. 

În primul rând, deschizând la întâmplare unul dintre caiete și citind o pagină n-am recunoscut nimic, nici ceea ce relata, nici faptul că aș fi scris-o eu, o viață pe care nu mi-o aminteam, dar care mi se părea tulburătoare și, prin necunoscutul pe care îl conținea, fascinantă.

Ana Blandiana, scriitoare

În al doilea rând, am descoperit cu uimire cât de greu descifram, cât de multe minute îmi luase lectura acelei pagini străine. Nu doar că un fragment de viață dispăruse din mine, dar și pagina care îl descria – scrisă cu pixuri proaste a căror pastă se uscase, se făcuse tot mai palidă – se pregătea să dispară”, mai relatează Ana Blandiana în cuvântul înainte al jurnalului publicat.

„Pentru ca să fie spălată vreodată mocirla de vorbe depusă pe istoria noastră, ca să se mai nască generații pentru care istoria noastră să fie prilej de emoție și de mândrie, va fi nevoie de o exorcizare fără egal, de o sinceritate autocritică plină de cruzime, de o privire severă lipsită de complezență și de milă, față de tot ceea ce ni s-a întâmplat de la Cucuteni până la Scornicești; abia așa ceea ce va trece de judecată va putea fi într-adevăr respectat și ne vom mai putea respecta vreodată pe noi înșine”, adaugă scriitoarea.

O carte-document al finalului Epocii de Aur

Scriitoarea Tatiana Niculescu spune că jurnalul început în momentul când regimul comunist a cenzurat-o pe Ana Blandiana „ar putea fi citit ca un roman distopic, cu personaje a căror asemănare cu oamenii adevărați ar fi, ca-n filme, pur întâmplătoare, dacă n-ar fi reconstituirea în timp real a ultimului an al Epocii de Aur, în care un cuplu de scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, încearcă să supraviețuiască fizic, moral și literar”.

„În imperiul penuriilor și al cozilor la orice, se desfășoară, sub supravegherea Securității, un halucinant spectacol al duplicităților, un mers pe străzi ca pe sârmă, în travestiul aparențelor, un du-te-vino al durerii de a vedea minciuna devenind adevăr, furtul virtute, înșelătoria prilej de mândrie. Cu această lume în prăbușire (pe care o cred, ca majoritatea românilor, veșnică) se acomodează sau nu scriitori și intelectuali cunoscuți, ea le pune la încercare conștiința și rezistența biologică, cu ea se confruntă nevoia de a scrie, dragostea și solidaritatea”, continuă Tatiana Niculescu.

«Mai-mult-ca-trecutul» este memoria trecutului: vie, chinuitoare, actuală, eliberatoare prin mărturisire și onestitate. Abia de aici încolo poate începe prezentul

Tatiana Niculescu, scriitoare:

Fragment din carte

Cuvânt înainte – cuvânt după

Când în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public și am hotărât să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul. Mi-ar fi destul de greu să spun în ce fel, dar ceea ce simțeam era că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițându-i să devină neant. Poate că subliminal presupuneam că această descriere ar putea fi de folos cândva, dar nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată în registru logic la asta, după cum nu cred că am fost cu adevărat convinsă că acel cândva va exista. Cea mai bună dovadă este că, atunci când s-a întâmplat, cele patru caiete de câte o sută de pagini au stat ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru, clădite unul peste altul ca niște pete de culoare (aveau coperte de vinilin roșu, albastru, bej, vernil), fără să am timp sau curiozitatea să le citesc, apoi – pentru a lăsa probabil locul altor hârtii mai actuale – au fost mutate într-un dulap unde pur și simplu am uitat de ele. Le-am descoperit, cum se întâmplă, căutând altceva, în timpul pandemiei, când aveam pentru prima oară în viață timp, și – din două motive fără legătură între ele, dar la fel de ciudate – m-am speriat. În primul rând, deschizând la întâmplare unul dintre caiete și citind o pagină n-am recunoscut nimic, nici ceea ce relata, nici faptul că aș fi scris-o eu, o viață pe care nu mi-o aminteam, dar care mi se părea tulburătoare și, prin necunoscutul pe care îl conținea, fascinantă. În al doilea rând, am descoperit cu uimire cât de greu descifram, cât de multe minute îmi luase lectura acelei pagini străine. Nu doar că un fragment de viață dispăruse din mine, dar și pagina care îl descria – scrisă cu pixuri proaste a căror pastă se uscase, se făcuse tot mai palidă – se pregătea să dispară. Mă aflam în fața unui process de ștergere, de eludare, de pieire pur și simplu, pe care-l descopeream din întâmplare, dar care – oricât de străin mi se părea – nu puteam să nu recunosc că se referă la mine însămi.

***

În urmă cu un an, când am ajuns să citesc ceea ce scrisesem atunci, am descoperit, cu uimire și chiar cu un fel de spaimă, că portretul epocii pus pe hârtie era mult mai înfiorător decât îl ținusem eu minte, nu pentru că l-aș fi uitat, ci pentru că nu mai eram racordată la tipul de absurd care pe atunci aparținea normalității aberante, pe când acum îmi apare pur și simplu de neînchipuit. După 30 de ani în care totul s-a schimbat – și chiar și Răul care a reușit să se transbordeze în întregime dintr-o epocă în alta pare nou și aproape de nerecunoscut –, cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții, fără să fie în stare să aparțină istoriei, este un no man’s land nerevendicat de memorie, o diateză neacceptată de gramatica eternității: mai-mult-ca-trecutul.

5 octombrie 

Telefonul stă destul de puțin în priză pentru că nici unul dintre noi nu vrea să răspundă: Romi pentru că pur și simplu este îngrozit de orice fel de relație, eu pentru că, deși mi-aș dori mai multe legături și prieteni, nu îndrăznesc să-mi înfrâng o adevărată spaimă fizică de aparatul care sună și de la care mi se pare că vin numai rele. Am față de telefon o antipatie viscerală, cred că din asemenea resentimente se năștea în Evul Mediu aura malefică a unui obiect sau a unei ființe. Și totuși în ultimul timp rarele telefoane la care am răspuns au fost de încurajare, de solidarizare.

După-amiaza a venit la noi Octavian Paler, în același scop declarat al solidarizării, al încercării de a-mi da un sfat, de a găsi o soluție. Îmi spune că ar fi dispus să strângă semnături pe un memoriu colectiv în sprijinul meu. Mă impresionează propunerea lui, îi spun că mi-a mai vorbit de asta Manolescu, din partea lui Buzura și a lui, dar că personal nu cred că ar fi prea util un asemenea gest. La drept vorbind, el ar fi util, dar nu pentru situația mea, ci în sine, ca luare de poziție colectivă, ca act de conștiință al scriitorilor români. Rămânem înțeleși să ne vedem peste câteva zile împreună cu Niki și să formulăm textul. De altfel, vorbim și despre ideea, mult mai importantă, a unui text general, despre întreaga situație (degradarea culturii, demolarea satelor), ideea de care încercasem eu – mi se păruse că fără rezultat – să-l conving pe Niki Manolescu în cursul verii la Comana. Ne despărțim simțindu-ne mai puțin singuri. În cutia poștală găsim un foarte drăguț mesaj de la Nicu Veza prin care ne anunță că au aflat că în mai multe clase a patra și a opta, unde figurez în programa școlară, profesorii au dat lucrări de control din poemele mele. Este, desigur, un gest de simpatie și solidaritate, dar este și o dovadă amuzantă că, în timp ce în revistele cu tiraje de câteva mii de exemplare sunt interzisă, continui să exist în manualele (care nu puteau fi retrase, odată anul școlar început) de milioane de exemplare.

Aflăm că Vocea Americii a transmis și ea poezioare, ceea ce mi se pare de-a dreptul ridicol. În general am un sentiment de jenă în fața importanței pe care o primește această glumă și care dovedește cât de scăzut este nivelul curajului, din moment ce un grațios și amuzant text pentru copii poate fi interpretat ca un act de eroism. Vai de epocile în care a fi normal este un act de eroism!

 Și, în plus, în aceste zile care ar trebui să fie cele mai frumoase ale anului (întotdeauna mi s-a părut că nu există nimic mai frumos decât toamnele bucureștene) plouă tot timpul cu dușmănie, e frig și urât, ca și cum clima s-ar simți obligată să ia atitudini simbolice potrivite propriei noastre psihologii. 

(…) 

12 noiembrie 

Un frig uscat și rău, mai rău chiar în casă decât afară, bate un vânt ascuțit, isterizat. Trebuie să mă spăl pe cap, dar nu avem apă caldă și nici măcar pe aragaz nu reușesc să încălzesc, flacăra abia se vede. Mă duc la coaforul din colț. Este atât de frig, încât mă îngrozesc la gândul că va trebui totuși să-mi dezbrac haina în timpul spălatului. Ascult convorbiri și certuri, noutăți. O clientă se supără că i-a ieșit altă culoare decât ceruse, coafeza se scuză că nu mai are vopsele și că practic improvizează, nu poate fi niciodată sigură de rezultat; o alta povestește despre un scandal la o coadă la pui; o alta, un accident cu o femeie care, spălând cu sodă caustică, s-a stropit în ochi și în cele din urmă și-a pierdut vederea. Replică serioasă, promptă a uneia care ascultă: „Dar de unde a găsit sodă caustică?“ Apoi, de la aprovizionare, discuția trece la demolări. Toată lumea se simte amenințată, tot cartierul e în discuție. Chiar și blocul în care e coaforul se pare că va cădea. Ajung la rând, apa e aproape rece. Intru grăbită sub cască să mă usuc. În timp ce stau sub cască, este adusă de afară o femeie căreia i s-a făcut rău de frig stând de mai bine de o oră în stația de tramvai. E cardiacă, o las sub cască să se încălzească, îi încălzesc mâinile. Își revine. Senzație de tristețe fizică viscerală, de neeludat.(…)