Interviu cu actrița Andreea Grămoșteanu: „Arta nu poate să trăiască în sărăcie veșnic. Nu poți să faci 10 ani spectacole cu două scaune”

Andreea Grămoșteanu a fost desemnată cea mai bună actriță în rol principal din acest an, la Premiile Gopo. Actrița a devenit cunoscută pentru serialul „Mondenii”, dar a jucat și în alte seriale, filme sau piese de teatru precum „Complet necunoscuți” sau „Hamlet”. Libertatea a vorbit cu Andreea Grămoșteanu în cadrul Festivalului de teatru Ideo Ideis din Alexandria, unde actriță a participat ca mentor pentru liceenii curioși să afle lucruri din culisele profesiei de actor.

Grămoșteanu a câștigat anul acesta premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul jucat în filmul #dogpoopgirl. Inspirat din fapte reale, filmul este o satiră socială care prezintă cum se poate schimba viața cuiva în urma unui incident filmat și postat pe rețelele de socializare.

În interviul pentru „Libertatea”, Andreea Grămoșteanu (44 de ani) a vorbit despre subfinanțarea cronică a culturii și despre munca de pe scenă și mai ales, din afara ei, a unui actori.  

Libertatea: Cum e să fii actor în România? Andreea Grămoșteanu: Mie mi se pare că este și foarte greu, dar este și spectaculos în același timp. Teatrul are o vechime mai mare față de film, dar suntem încă pe niște pagini albe pe care încă punem să le scriem. 

Lucrurile nu sunt atât de bine delimitate așa cum sunt în alte țări. De exemplu, dacă mergi la un casting afară, când ajungi acolo vezi 200 care arată ca tine – ceea ce e înfricoșător. Dar noi încă nu suntem acolo, ceea ce este foarte bine, pe de o parte. Pe de altă parte, lipsa investiției se simte – și, mai ales după pandemie, și cu toată degringolada politică de acum, nu suntem în niște timpuri favorabile pentru creație. Dar n-aș vrea să spun „rezist”, aș vrea să spun că împingem cumva lucrurile să meargă mai departe. Deci, e și bine, și rău.

Andreea Grămoșteanu la Festivalul de teatru Ideo Ideis din Alexandria

„Problema este că la noi este o degringoladă politică veșnică”

– Dar crizele nu sunt o inspirație pentru artă? – Ba da, sunt. De exemplu, pandemia a făcut asta. Pandemia, din punctul ăsta de vedere, al schimbării istoriei, a creat o grămadă de oportunități, cum e, de exemplu, teatrul online. Desigur că nu poate fi comparat cu senzația pe care o ai atunci când te duci să vezi ceva live, dar a născut alte forme de expresie. E un început când se schimbă macazul, când e o criză.

Problema este că la noi este o degringoladă politică veșnică. Adică nu-mi amintesc de o perioadă da, în care să zic „Domnule, am avut o senzație de stabilitate”. Nu – a fost întotdeauna degringoladă. Și când credeam că mai rău nu poate să fie, s-a întâmplat și mai rău. Arta nu poate să trăiască în sărăcie veșnic. Nu poți să faci 10 ani spectacole cu două scaune.

„Eu zic că e bine să fii femeie astăzi în industrie”

– Deci cultura are nevoie de mai multă finanțare în România?– Da, cel puțin cultura întotdeauna a fost lăsată la final. A fost prima care a ieșit din schemă când a venit pandemia și ultima care intră pe orice buget. Adică nu e prioritară, niciodată n-a fost. Eu nu-mi aduc aminte de după Revoluție să fi fost prioritară niciodată, deși înainte de campanii, toată lumea promite și zice că face, dar după, nu-i. 

– Cum e să fii femeie în acest domeniu?– Acum e mai bine. Eu am prins niște vremuri în care nu se putea vorbi despre egalitate de drepturi din punct de vedere financiar, de exemplu. Exista o diferență între plata bărbaților și plata femeilor, dar acum mi se pare că este mult, mult mai bine și văd generațiile mai tinere de actrițe care au mult mai mult curaj decât aveam eu să-și ceară drepturile. 

Eu zic că e bine să fii femeie astăzi în industrie, cred că trăim niște vremuri bune pentru femei. Îmi dau seama că încep să se scrie mai multe partituri pentru femei în filme, că există o varietate de partituri pentru femei. Deci nu mai e numai casnica, aia care stă în casă, care face ciorbă, care stă cu copiii. Se diversifică un pic treaba.

– Ce rol joacă teatrul, respectiv filmul într-o societate? – E ceva ce a zis Churchill (fost premier al Marii Britanii, n.r.) la un moment în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Au zis că trebuie să taie de la buget pentru război. Și unii au spus să taie de la cultură, dar Churchill i-a întrebat pentru ce se mai luptă dacă taie de la cultură. Eu cred că e esențial să înțelegi că viața nu e numai pe orizontală, ci e și pe verticală. Cred că ăsta e rolul. 

Cultura are nevoie de mai mult buget, este de părere Andreea

„Când breasla te recunoaște, este o bucurie uriașă”

– Ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Gopo. Ce a însemnat asta pentru tine? – Aș fi o ipocrită să nu spun că a însemnat o bucurie imensă pentru că e o recunoaștere a breslei și cred că fiecare dintre noi avem nevoie de asta, indiferent dacă o primim la 20, 30 sau 40 de ani. Când breasla te recunoaște, este o bucurie uriașă. 

Probabil că m-a făcut mai vizibilă în zona cinematografiei, pentru că eu am avut o perioadă când făceam televiziune și eram destul de des etichetată ca fiind un artist care nu poate să facă film pentru că face televiziune. Exista această prejudecată și asta s-a schimbat după acordarea premiului. Pentru mine a încheiat un capitol al unor îndoieli. A început acum altul, dar pe acela l-a încheiat. 

– Despre ce îndoieli e vorba?– Despre cât de util e ceea ce facem, dacă merită, dacă nu merită, veșnicele îndoieli ale artistului, dar o parte au fost încheiate acum. S-a pus un punct cu acest premiu.

„De fiecare dată când joci, spectacolul e altul. Nu e niciodată același”

– Ce muncă este în spatele unei piese de teatru sau un film?– Există niște lecturi, există niște documentare pe care le faci. Îți spun un caz concret: eu am început niște repetiții pentru un proiect pe care trebuie să-l scoatem în toamnă. Am început în mai, am făcut lecturi, am făcut o grămadă de documentare. Asta e munca noastră individuală. Trebuie să mă documentez pentru că întâmplarea face să fie un text foarte vechi și atunci trebuie să ai toate informațiile din vremea respectivă. Sigur că tu nu poți să joci cum jucau oamenii acum 2.000 de ani, că n-ar mai veni nimeni să vadă așa ceva. După aceea, am încheiat un set de repetiții înainte de vacanță și acum ne întoarcem la sfârșitul lui august ca să reușim să scoatem în septembrie.

Dar este o muncă extrem de concretă, de venit în fiecare zi și de adus altceva în plus. De citit și recitit și învățat textul. Și de fiecare dată de găsit alte și alte supape ale textului, a ceea ce vrea să spună, a ceea ce vrei tu să spui cu textul respectiv – că sunt mai multe planuri cu care joci – care e subtextul, care e pretextul, care e contextul. 

De fiecare dată când joci, spectacolul e altul. Nu e niciodată același. Munca e tot timpul. Suntem în proces permanent. Permanent, nu se termină niciodată.

În teatru, munca nu se termină niciodată

– Există talent?– Există o disponibilitate ludică pe care unii o au mai mare, iar alții mai mică. Dar asta este 1% din ce presupune meseria asta, restul de 99% e muncă. Cred că disponibilitatea de a te juca putem numi talent. La unii e mai mare, la unii e mai mică.

– A avut vreun rol pe care îl joci în cadrul unui film sau a unei piese de teatru vreun impact asupra propriei persoane?– Ideal ar fi să nu aibă. Adică trebuie să lași totul acolo după ce ai terminat spectacolul. Dar e o discuție aceasta. Eu după spectacol merg întotdeauna pe jos acasă, pentru că am nevoie să mă curăț și să fiu acasă cine sunt de fapt acasă. 

Vorba aia – dacă joci un criminal, să nu te duci cu cuțitul acasă. Sigur că sunt lucruri care rămân în tine, dar ideal ar fi să nu te impacteze foarte tare. 

– Emoțional, te-a schimbat vreun rol pe care l-ai jucat?– Nu, pentru că eu cred că toate rolurile există deja în noi. Eu cred că există în noi resorturi pentru orice am face, orice rol am juca. Trebuie doar să accesezi ce există acolo în tine, care rezonează cu ceea ce ai de făcut. Nu cred că afară trebuie să cauți, cred că e în noi.